Când a iubi e prea puţin · Poveştile mele

Când a iubi e prea puţin IX

Început de decembrie. Vreme totuşi caldă. Franţa. Paris. Taxiul mergea cu viteză. Maria şi Carmen privesc cum toate clădirile acela magnifice rămân în urmă, apoi se estompează ca în cele din urmă să dispară… Maşina se opri pe o stradă frumoasă, în faţa unei case impunătoare cum erau toate casele de pe acea stradă, de altfel.

De cum intră, Carmen fu uimită. Câtă eleganţă! Cât rafinament! Cât bun gust!

– Asta e căsuţa mea din Paris!
– Căsuţa? E un palat!
– Da, ai dreptate, dar pentru mine e o casă ca oarecare m-am obişnuit cu ea! Şi stai să vezi grădina!
– Madame, de ce nu aţi anunţat că veniţi?
– Stai liniştită Sylvie, vroiam să fie o surpriză!
– Şi ce surpriză! Domnul Jean-Pierre va fi încântat! Şi domnişoara cine este?
– Ea este Carmen, prietena mea cea mai buna! Va locui cu noi o perioada!
– Îmi pare bine să vă cunosc domnişoară!
– Şi mie!
– Sylvie e mai mult o prietenă care mă ajută cu treburile casei! adăugă Maria

Sylvie zâmbi. Se simţea bine lucrând pentru familia de Montfort, care nu o trata deloc precum o servitoare, însă acest lucru nu o făcuse să uite că totuşi ea lucra pentru ei.

– Şi ce cameră doriţi să îi pregătesc!
– Cea de lângă camera mea. Cu vedere la grădină!
– Desigur, sunt sigură veţi fi încântată de ea! Mă duc să o pregătesc îndată!
– Sylvie, domnul e la birou?
– Da!
– Şi Alain?
– E în grădină. Pictează un copac. Să mă scuzaţi madame, dar eu nu înţeleg arta lui…
– Sincer, nici eu draga mea!

– Hai să îl salutăm pe Alain şi apoi chemăm pe cineva să ne urce bagajele!

Alain era în grădină. Picta un copac, într-adevăr, dar era un copac sucit…

– Pssssssssst!

Alain se întoarse uşor enervat, nu îi plăcea să fie deranjat, însă când o văzu pe Maria zâmbi.

– Tu erai?
– Da, am încercat să fiu cât mai discretă posibil!
– Văd apreciez! Mă bucur că te-ai întors, fratele meu va fi foarte fericit!
– Crezi?
– Bineînţeles!
– Ah, Alain. Ea e prietena mea Carmen, ţi-o mai aminteşti?

Alain o privi. Sigur că şi-o amintea. Fusese fermecat de ea la nunta Mariei şi a lui Jean-Pierre. Nopţi la rând i-a visat ochii imenşi (pe care, de altfel, i-a şi imortalizat într-un tablou numit Ochii de abanos, tablou pe care nu l-a vândut din motive ce le consider evidente, deşi i s-a oferit o sumă frumuşică), pielea de culoarea caramelului, buzele acelea senzuale şi bineînţeles părul lung şi negru. Zâmbi larg.

Şi Carmen zâmbi. I se părea mult mai frumos decât şi-l amintea. Părul creţ şi blond şi faţa rotundă îi dădeau un aer uşor inocent ce era spulberat de corpul statuar. Ochii erau de un verde intens.

*

Maria intră în clădirea unde se afla sediul social al firmei familiei de Montfort. Tremura de emoţie. Luă liftul până la etajul 3. Salută secretara şi întrebă dacă îşi putea vedea soţul. Nu o lăsă să o anunţe. Ciocăni.

– Poftiţi, vă rog!

Maria intră sfioasă. Nu îndrăznea să îl privească în ochi.

– Bună ziua, dragul meu!
– Bună ziua! Vru să se ridice, să o ia în braţe, dar se stăpâni. Ia loc!
– Ştii de ce am venit?
– Să divorţăm? spuse el temător
– Nu, nu vreau să divorţăm. Dar dacă tu vrei, o să divorţăm.
– Eu ştiu că tu nu ai stat în România doar pentru Carmen. Nu sunt prost. Sigur te-ai întâlnit şi cu acel bărbat care te-a făcut să suferi…
– Da, dar m-am dat seama că nu pe el îl vreau. Jean-Pierre, eu pe tine te vreau lângă mine toată viaţa mea. Vreau să avem copii împreună. Vreau să avem nepoţi, strănepoţi… Să fim doi bătrânei frumoşi care se plimbă pe malurile Senei ţinându-se de mână.
– Şi dacă la un moment dat te vei răzgândi?
– Acum ştiu ce vreau, crede-mă!

*

3 luni mai târziu. Lucrurile parcă se aşezau între Maria şi Jean-Pierre. Alain se tot străduia să între în graţiile lui Carmen. Erau jos, serveau micul dejun.

– Ăştia doi nu au de gând să mai coboare.
– Eh… abia s-a împăcat, e oarecum normal.
– Vrei să vezi ceva?
– Da!
– Vino!

O pofti în atelierul său. Îi arăta pe un perete un tabloul Ochii de abanos. Carmen privi uimită, erau ochii ei şi o priveau direct în suflet, parcă îi şi spuneau ceva…

– Ochii ăştia îi visez de ani de zile. Mărturisi Alain

Carmen îl privi. În ochii lui văzu iubire pură. Îl sărută. Alain o îmbrățișă puternic.

– Nu mai pleci şi de data asta, nu? Nu vreau să mă mai chinuie visele!
– Nu, nu mai plec niciodată!

*

Câteva ore mai târziu. Alain şi Carmen erau în salon. Stăteau îmbrățișați şi îşi făceau planuri de viitor. Maria şi Jean-Pierre coborau şi ei în sfârşit.

– Uite ce avem noi aici, iubire! îi spuse Jean-Pierre Mariei.
– Daaa, i-auite porumbeii.
– Eh, cine vorbea. Spuse Alain
– Se pare că se va mări familia! Adăuga Jean-Pierre.
– În legătură cu asta, iubire… ia loc! Vroiam să mai stau, dar cred că ar fi bine să îţi spun acum!
– Ce s-a întâmplat?
– Păi am fost ieri la doctor cu Carmen şi… mi-a spus că vom avea un bebe!

Jean-Pierre se ridică de pe canapea. O luă în braţe şi o sărută. În urmă cu câteva luni avusese impresia că o va pierde, iar acum avea certitudinea că asta nu se va întâmpla niciodată. Maria se îndrăgostise de el pe neştiute, iar acum vor avea şi un copil.

Sfârşit

Anunțuri

23 de gânduri despre „Când a iubi e prea puţin IX

    1. Mulţumesc mult! aceasta a fost prima poveste pe care am scris-o vreodată 🙂 am scris-o pe la 19 ani şi o dădusem pierdută, dar am regăsit o parte din ea pe contul meu vechi de scribd, ultimul capitol l-am rescris din memorie pentru că pe acela nu l-am găsit 😦 oricum era acelaşi final, poate cu alte cuvinte, dar acţiunea era aceeaşi 🙂

  1. Avec mult amour si parfum de Paris ai scris aceasta poveste! 🙂 Banuiam eu ca zace mult talent si sensibilitate in tine draga mea, dar recunosc ca toate cele noua parti incheiate cu acest final neasteptat, la dublu, ca un meci de tenis la Roland Garros m-au dat gata … 🙂 🙂 🙂 Si sa-i fie intr-un ceas bun bebelului din povestea ta! Desi erau mai multi …

                    1. Am văzut, mulțam. Nu mai am, dar mă bătea oricum gândul de ceva timp să-mi fac … cum îmi fac o să am grijă să mi te adaug și vorbim. 🙂

    1. Vor continua 🙂 cum i-am spus şi Andreei poţi găsi mai multe la categoria poveştile mele. Momentan lucrez la una, dar fiindcă am primit atâtea încurajări şi fiindcă m-a apucat o nostalgie de luni voi rebloga o poveste foarte dragă pe care am postat-o pe vremea când blogul meu nu era prea cunoscut 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s