Iată c-am ajuns și acasă, în sfârșit! Weekend-ul ăsta, mă rog, până acum am fost la țară… Nu, nu am fost să mă relaxez, să pozez trandafirii lu’ mamaie, să mă joc cu mâțele, să mă plimb pe câmp, să fac plajă în grădină, să stau sub bolta de vie cu o carte… N-am fost nici la vreo muncă. Am fost de Moși… o sărbătoare celebrată cu mult fast în satul natal al părinților mei. De fapt, fast e puțin spus! La mine la țară Moșii de Vară sunt o sărbătoare tratată cu mult mai multă importanță decât oricare alta… Paștele, un fleac! Crăciunul – o glumă! Înălțarea, Sfânta Maria Mare, etc. – apă de ploaie! Moșii sunt baza!
Totul începe de sâmbătă dimineața… Pe vremuri se împărțeau oale de lut cu apă. Acum se împart căni – cine e mai zgârcit pune apă în ele, dar majoritatea împart suc (neapărat acidulat!!!) sau cafea. Observ că a trecut moda cănilor gradate ce a ținut câteva sezoane bune! Deh, nu ai ce face cu mai mult de una, hai două… Acum sunt la modă cănile de ceai sau din alea mai mari – de supă. Ce spun aici, am primit chiar și o ceșcuță (cu farfurie cu tot) de la niște neamuri mai fandosite! Îmi place că se mai păstrează obiceiul de a lega un trandafir sau altă floare de coadă cănii / oalei / cănii gradate.
Acum trecem la artileria grea… Duminică, cu noaptea-n cap trebuie mers la cimitir cu împărțituri! Înainte se împărțea pâsat, pardon păsat (așa se zice pe la noi, cu â!), sau orez cu lapte (fițăăăă). Acum unii mai fac și varză sau ăia mai leneși servesc mezeluri, cum ar zice mamaie. Evident, trebuie alese niște farfurii / castroane cât mai dichisite, pentru rudele mai importante trebuie ceva mai deosebit de restul lumi – logic… Buuun, acum c-ați înțeles contextul să vă povestesc.
Am plecat eu la 6 dimineața la cimitir! Acolo – neamuri, vecini, necunoscuți. Așează, Dinuță, farfuriile, așa începe mai de lângă cruce. Tămâie multă. Babe umblând de colo-colo cu farfurii. Pupături. Bădaproste (așa se spune pe la noi). Niște bocete, se putea? Cine m-a pus să iau platforme de 12 la cimitir? Eh, asta e… rabd acum.
Mai dă o farfurie, na uite alta în schimb. Bădaproste (nu știu a câta oară). Cine naiba e țața asta cică mă mai și știe?
Popă nou, lumea cam sceptica…Deh, e greu când o comunitate se obișnuiește cu un preot. Până și mie mi s-a părut ciudat, popa ăla vechi știa fix cine sunt, a cui sunt, etc. Dar na, dați-i omului o șansă!
Ah, încă o farfurie (rudele fandosite cu ceașca). Cică semăn cu tati, prima dată-n viața mea când aud așa ceva! Mai schimbă lumea asta mult farfurii? Înainte parcă era altfel, acum e doar schimb.
Ce fustă scurtă-și luă și tanti asta, la cimitir. De ce dacă ești grasă trebuie să porți colanți și să-i mai iei și la cimitir. Unu’ mai mai că dansează, clar nu e în apele lui! Iar vorbesc de săracii ăia care le-a ars casa? Mai vin cu niște farfurii. M-am săturat… Parcă fac paradă! Mamaie e sătulă săraca, de la 20 de ani așa cu Moșii ăștia în zor. Nici mamaia cealaltă nu e prea veselă. Hai și pe la ea.
Oh și câte-aș mai avea de povestit. Adoram Moșii când eram mică, dar cu timpul vremurile s-au schimbat și-au pierdut din însemnătatea. Adoram să mergem cu căruța dimineața… Acum nu mai e așa, cine naiba mai vine cu căruța! Mașina e la putere. Îmi plăcea să văd atâta lume… și parcă toți erau mai buni, mai veseli. Acum totul e o paradă de porțelanuri chinezești…
Ah, lunea se spăla pe picioare… acum nu mai face nimeni asta. Au devenit prea ocupați…
Până la anul am scăpat! Vrea careva o farfurie? Eu am o grămadă!
O farfurie cu o felie de tort sau cu niște cireșe în ea vreau și eu! 😉
Tort nu am, cireșe în schimb…
Cam așa e. A pierit cam tot farmecul sărbătorilor în ziua de astăzi. Nici că-ți mai vine să le aștepți. Modernizarea ce face din noi :))
Daaaa… trist!
Am primit si eu destule. :))
Oh :))
Ah da… Cu ce infrigurare așteptam sâmbăta dimineața de Moși sa treacă mamaie cu castronel nou umplut cu orez cu lapte aburind si presărat cu scorțișoară.
Ohhhh daaaa!
Simpatică imagine!.. Dar și mai simpatică relatare, ironie-nostalgie-..farfurie colorată… 😀
Înainte parcă ..sigur era altfel. Muult mai ..altfel, într-adevăr.. 🙂
Mulțumesc 🙂 da,e mare păcat că s-au pierdut astfel de obiceiuri.
Foarte tare!
Când trăiești asta nu mai e așa tare…
Tare, in sensul de bine scris, Diana!
Mulțumesc 🙂
Ce frumos! Nu știam de sărbătoarea asta, spre rușinea mea, dar mi-ai amintit de o tabără de folclor în care am fost în facultate. Frumoase tradiții avem. Ce bine ar fi să le conservăm. Și cred că în ultima perioadă se pune mai mult accent pe elementul tradițional românesc. 😀
Cum naiba nu o știai? Se sărbătoște în toată țara, în termeni mai de oraș se numește Rusalii. Oh, avem atâtea tradiții…
Nu știam termenul de Moși. Am crezut că e altă sărbătoare. Și nu, nu știam de acest ritual. Da, de Rusalii știu. În Ardeal așa se spune.
Sunt Moșii de vară și Moșii de iarnă, scrie și în calendar 😛
Bine. Mea culpa că nu știu. Uite aici se aplică zicala „Dacă tăceai filosof rămâneai”. 😀
Zicala se referea la mine, cred că ți-ai dat seama, că dacă nu ziceam, filosof rămâneam… am totuși circumstanțe atenuante. Zic. 😀
Stai liniștită :)) nici eu nu știu toate sărbătorile..
Eu le știu pe cele importante, recunosc că am renunțat să-mi cumpăr calendarul ortodox pentru că uitam să mă uit pe el și am zis că oricum pot să-l iau de pe internet. Fac parte din categoria românilor care țin cu dinții la tradiție și românesc, dar tocmai mi-am dat cu stângu-n dreptul ca o balerină
împiedicată. 😀
Dar oricum ai face, când ești departe nu e chiar la fel ca în țară.
Lasă, prea multe sărbători inutile zic eu…
Iubesc ambele țări cu tradițiile aferente. Și sunt mult mai româncă decât mulți de pe-aici (unii) care vor să uite țara de proveniență. Da, a fi român, în străinătate are grad de comparație 😀
(cu cât ești mai departe, cu atât e mai vizibil). Ai fi uimită câte povești cunosc. Le voi pune la un moment dat pe hârtia virtuală.
Iar ritualurile nu sunt identice la sărbători. Eu sunt familiară cu zona Clujului și a Sibiului. Chiar și între cele două există diferențe, uneori mari.
Mi-a fost drag cum ai fost numită Dinuță. 😀
Eu cred că mulți români din străinătate apreciază mai mult România… lor e dor, au termen de comparație, văd că nici pe acolo nu umblă câinii cu covrigi în coadă. Povești – chiar aș fi interesată 🙂 Eu sunt mai cu zona Munteniei și da, sunt diferențe mari între regiuni istorice (chiar și între zone ale aceluiași județ – la mine la țară lucrurile sunt total diferite de cum sunt la Mioveni). Eh, e una din multele mele nume de alint :))
Nu mai e cum a fost cândva. Comunitățile de români sunt mari peste tot și există micuțe Românii chiar și în străinătate. Ca să-l citez pe tata ,,numai mamă și tată nu ai în C”. Cu toții avem amintiri frumoase în suflet, dar de la școală în limba română, biserici românești, magazine românești, artiștii români care vin frecvent… Comunicarea foarte ușoară cu Ro…. Nu e atât de mare disperarea și jalea cum s-ar crede.
Iarba verde de acasă e la fel ca iarba verde de aici. 😀
Sunt români cărora le este rușine să recunoască că sunt români, sau care refuză să vorbească românește… Și e ciudat să vorbești cu Popescu Ioan, tu Ionescu Petru în engleză. E artificial cumva.
Iar cei care merg în străinătate pentru a culege covrigii din coada câinilor, se descurcă cu greu oriunde ar fi.
Voi povesti cu siguranță, m-au uimit anumite întâmplări, tocmai pentru că eu îmi iubesc originile și am motive mari de mândrie cu orașul și țara mea. 😀
Da, nu cred nici eu că e jale… dar tot e un dor acolo… e bine că aveți cu cine să-l împărtășiți deși nu-i înțeleg pe cei se se rușinează cu asta.
Dorul se naște din momentul în care ne maturizăm. Ne e dor de noi din copilărie, ne e dor de anii de liceu… etc. Când sunt în Ca mi-e dor de Ro, când sunt în Ro mi-e dor de Ca… e cam greu să satisfac dorurile. 😀
E o alegere în a fi într-o parte sau alta. Dacă asta ar fi o problemă cred că majoritatea s-ar întoarce. Nu e un exil ci o alegere conștientă.
Nici eu nu-i înțeleg, dar îi observ.
Fără dor n-am fi umani!
😀
Nu stiam nici eu de faza cu farfuriile, dar mi-a placut maxim (sau maximum, la alegere) povestirea ta. Si la anu’ care vine ma inscriu si eu pentru o farfurie. Neaparat chinezeasca. 🙂
Daaaa, bine anul ăsta pe-ale bunicii scriau Made in Indonezia
Wow, ce tare! N-am vazut inca farfurii din Indonezia. Ramane valabil ce-am scris inainte. Se pune ca m-am asezat cuminte la coada?
Tot ca niște farfurii arătau! Te-am trecut pe listă!
Daaaa, ohhh, câte mi-am amintit şi eu!!! Vreau cireşeeeee!
Nu am avut cireșe, am căpătat! Căpșuni vrei, din spatele casei?
Nu mă interesează de unde le-ai avut sau nu le-ai avut, eu vreau. 😀 Da, şi căpşuni. Şi ce mai ai? :rool: Hai că azi sunt cerşetorul srl.
S-a trezit copilul pofticios din tine :))
Îl iert, a stat un an întreg şi a răbdat…
E de înțeles, da 🙂
Eu unul mă lipsesc pe veci de astfel de „datini”. Mai ales asta în care te trezeşti în braţe cu o farfurie plină de o amestecătură de mîncare sleită. Dulce cu sărat cu sosuri, cu ceară de lumînare… Neapărat o farfurie cu cît mai multe arabescuri colorate cu auriu. Şi nişte tacîmuri ieftine, de tablă parcă, de te agăţi la mînă, dacă te ambiţionezi să le foloseşti. Ce-i aşa de frumos la aceste tradiţii? Eu unul nu-mi dau seama. Ducă-se!
Ehh, e ceva pitoresc :))
Eu vreau o farfurie (de parca n-as avea destule! 😀 ). Se duc traditiile si cu ele, si farmecul lor! Mi-ai facut un dor de mamieeee!
Te pun pe listă pentru la anul! Chiar se duc, încet încet…
Pingback: Zile de vară |
Pingback: Guest post: Diana Neata | By Natasha Alina
Pingback: Jurnal - 16 iunie 2019 - De-ale Dianei
Pingback: Bucurii matinale de duminică – Illusion's Street