Sufletul meu nu-i chiar așa senin, dar nici nu-i întunecat pe deplin. Sufletul meu e ca o metropolă pe timp de noapte. Fiecare luminiță, că-i de la o fereastră, că-i de la o reclamă, ascunde o poveste – nu neapărat una frumoasă.
Sunt o sumă de povești, de fapt, nu neapărat frumoase… M-am clădit pe lacrimi și dezamăgiri, deși pe multe le-am închis în zgârie nori mai înalți decât orice turn medieval. Nu-s omul perfect și bun care par… sufletul meu are multe străduțe-ntortocheate încât până și eu m-aș pierde în el!
Nu-s așa de simplă și nu știu dacă vreau să fiu. Privesc către sufletul meu și-mi place ceea ce văd, chiar dacă-i întuneric, lumina poveștilor închise-n zgârie norii săi îl fac strălucitor și cald… precum un soare!
La mulți ani, copilă luminoasă! 🙂
La mulți ani și ție!
Să fii copilăroasă și, mai ales, de aia iubită mereu! 🙂
Mulțumesc, la mulți ani copilului din tine!
La mulţi ani copil frumos!
Oh, mulțu, mulțu! Bombonele? LMA și ție :*
Avem bombonele de toate felurile 😉
Normal! Nelimitate chiar!
Câte vrei!
Exact!
Touche! Ma regasesc.
Da? mă bucur 😀
Când omul își recunoaște neputințele și dorește să poată să facă ceva în privința lor, ajunge la adevărata identitate a sa. Nu fii trist suflete drag! La mulți ani …cu întârziere !
Nu sunt tristă, doar înclinată spre reflecție! Mulțumesc 🙂
Pingback: Între întrebare şi răspuns… o viaţă | Poteci de dor