Cafeneaua Soarelui · Dezbaterea de Vineri · La plimbare pe străduţă

Iubirea nu stă-ntr-un inel… sau un act!

 

Cred că nu mai e vreun secret pentru nimeni c-am ceva cu avalanșa de căsătorii aiurea. Nu-nțeleg goana după o căsnicie doar de dragul de a fi legat pe veci de cineva și a avea (cică) statul de „om la casa lui”. Desigur, am și eu visele mele legată de nuntă (ca orice fată)… dar japca și graba sunt excluse din ele.

Admir cuplurile care fac pasul cel mare doar pentru că vor să-și unească destinele. Pur și simplu vor să aibă o familie după toate regulile și tiparele societății.

Însă și mai mult îi admir pe cei care ignoră toate normele și-și trăiesc povestea de iubire așa cum vor ei! Până la urmă iubirea nu stă-ntr-un inel și nici într-un act.  iubirea nu sta-ntr-un inel

O familie n-are nevoie de aprobarea unui ofițer (plictisit) al stării civile.  Da, există oameni care duc o viață de cuplu / familie minunată  fără a purta același nume „de familie”, deci fără a semna un act și-a spune da în biserică.

Și ce să mai spun despre aceia care se căsătoresc doar pentru a realiza că așa au rupt vraja dintre ei?

Pe scurt și pe șleau: eu sunt de acord cu ideea de concubinaj. Nu mi se pare nimic ciudat sau de condamnat în asta. Timpurile, oamenii, mentalitățile – toate se schimbă… poate-ar trebui să mai ajustăm anumite dogme mult prea învechite!

Voi ce părere aveți despre concubinaj? Asta e tema de vinerea asta… dar știați deja: doar ați fost avertizați de săptămâna trecută!

Anunțuri

28 de gânduri despre „Iubirea nu stă-ntr-un inel… sau un act!

  1. Nu sunt ahtiată după căsnicii (drept dovadă i-am trimis la plimbare pe rătăciții care m-au vrut de soață), dar nici concubinajul nu-l susțin. De ce? Poate tocmai fiindcă am văzut oameni trăind așa, înainte și după: ce-i drept, există simlitudini în schimbarea care a survenit între ei și căsătoriți, adică apare obișnuința.

    Doar că, spre deosebire de cei care s-au căsătorit, ceilalți nu au un angajament, un fundament… pot oricând să se despartă, „doar nu ne-am luat în acte”, răspunderea nu e la fel împărțită (să știi că trăiești lângă soțul/soția ta, că ai îndatoriri etc.). În plus, nici mânat spre o altă etapă nu te vezi (a se înțelege făcutul copiilor; doar nu purtați același nume, situația plodului ar fi cam incertă bla bla).

    Pentru mine, e o chestiune de igienă sentimentală. 🙂 Te iubesc, mă iubești și vrem să trăim împreună? Nici o problemă, ne cununăm (eu țin la slujba religioasă, n-aș putea trăi cu un om fără binecuvântarea lui Dumnezeu). Nu ne mai fericim unul pe altul, nu-i bai, există divorț.

    1. Îmi place cum gândești, mai ales partea cu igiena sentimentală 😀 Eu știu și cupluri ce trăiesc fără acte, au și copii și sunt fericiți așa – depinde mult și de cei doi… până la urmă e o alegere personală 🙂

  2. Da , ii zice concubinaj , insa ceva mai ” academic” si mai ” legislativ” ii spune convietuire consensuala. Si , poate nu stii , insa aceasta convietuire consensuala sau concubinaj se poate legaliza la notar , printr-un fel de act care intareste legatura celor doi , asa incat , atunci cand cei doi doresc sa „divorteze” , sa isi imparta bunurile optinute impreuna.
    Si ca sarevin la intrebarea ta , avand ca de 14 ani traiesc in concubinaj 😀 , am o parere buna….

    1. În sfârșit o părere PRO!!! Și eu am o părere bună, tocmai pentru că am multe exemple de astfel de „conviețuiri consensuale” care sunt mai trainice și mai reușite decât multe căsătorii!

  3. Concubinajul este firesc atîta timp cît cei doi care se angajează în el sunt de acord cu asta și nu le încalcă principiile. În ceea ce privește iubirea, nu este condiționată de existența unui act care să legalizeze sentimentele și trăirile sau de o intrare în biserică pentru a beneficia de Sfînta Taină a Cununiei (fac precizarea că utilizarea termenului de Sfîntă Taină a Cununiei nu este folosit ironic sau în bătaie de joc, asta ca avertisment pentru eventualii cîrcotași; de altfel, întregul meu comentariu este scris la modul serios și așa trebuie perceput; miștourile și bășcălia în altă parte).

    Este un lucru problematic discuția vis-a-vis de instituția căsătoriei. Mai este ea văzută ca element de bază al societății actuale sau a devenit o noțiune învechită, practicată doar de cei care primesc o educație suficient de rigidă în acest sens, suficient de rigidă încît să asigure acționarea în consecință în momentul în care, la atingerea stadiului de adult, individul este gata de a se angaja în formarea uneia cu o persoană de sex opus? În plus, sunt mulți alți factori care contribuie la acceptarea formării unei familii, judecarea atentă înainte de a face acest pas sau, cazul din ce în ce mai comun, respingerea ei totală.

    Evoluția societății a contribuit din plin la degenerarea percepției asupra familiei, așa cum este ea văzută în forma de bază, soț, soție și ulterior copii. Calitatea vieții cotidiene, în general, are un cuvînt greu de spus în acest sens. Simplist și realist vorbind, întemeierea unei familii, în destul de multe cazuri, a devenit un efort financiar suficient de greu încît să atîrne mult în luarea deciziei. Poate părea copilăresc ce spun dar la o analiză ceva mai atentă se poate vedea că nu este chiar o idee imposibil de susținut cu argumente plauzibile. Libertatea oferită de coabitarea în concubinaj este de dorit în cazuri extreme, despărțirea definitivă mai precis, caz care devine costisitor și dificil odată ce relația este legalizată și presupune, pentru desfacerea ei, proces, partaj etc. Acesta este unul dintre aspecte. Altul ar fi efortul financiar pentru procedurile proprii căsătoriei în sine, și, de ce să nu recunoaștem, sunt destul de mulți tineri care chiar se află în imposibilitatea de a susține cheltuielile. Uneori recurg la împrumuturi care necesită ani pentru a le returna. Merită îndatorarea pe termen lung pentru a obține o schimbare de nume (asta dacă se dorește) și o oficializare a relației dintre doi oameni? Doar cei care o fac pot răspunde. Eu spun că sunt oameni care au făcut-o și sunt fericiți, sunt oameni care au făcut-o și au regretat, fiecare știe mai bine. Cert este că sunt o sumedenie de cazuri care susțin sau infirmă această părere. Aspectul financiar însă nu este deloc de neglijat într-o discuție pe baza acestui subiect și doar persoanele fără griji din acest punct de vedere pot respinge această idee.

    Oficierea religioasă, cununia religioasă este deasemenea un subiect delicat. Sunt destul de mulți cei care nu mai văd în asta o obligativitate, poate la asta a contribuit destul de mult și factorul științific, libertatea de gîndire, libertatea de exprimare. Eu spun că asta ține de alegerea fiecăruia, dar este ceva de discutat de la bun început, înainte ca lucrurile să devină serioase în relația dintre cele două persoane, asta pentru a nu ajunge în situația de a se hotărî să își unească viețile din punct de vedere civil iar unul dintre ei să refuze cununia religioasă din cauza concepțiilor. Se pot crea astfel situații extrem de neplăcute. Sună foarte comercial dar, cel puțin la începutul relaționării, ar trebui atinse cîteva probleme în discuțiile purtate, păreri despre religie și sex fiind doar două dintre ele. Sunt extrem de multe cazurile de despărțire înainte de oficierea căsătoriei și cele de după oficiere, cînd din cauza concepțiilor despre practica și ideile religioase sau a celor vis-a-vis de sex și practicarea lui se produc rupturi. Rupturi care ar fi putut fi evitate prin simple discuții.

    Un alt aspect îl reprezintă rezultatul căsătoriei ca firesc în urma apariției iubirii între oameni. De-a lungul timpului se poate vedea că nu este o regulă general valabilă, cazurile de căsătorii din interes, căsătorii aranjate sau căsătorii în cadrul aceleiași familii pentru păstrarea averii etc. sunt tot atîtea exemple de căsătorii care neagă ideea de iubire ca factor determinant în crearea legăturii legalizate oficial. Cum de altfel iubirea dintre oameni se poate manifesta de-a lungul întregii vieți a celor doi implicați, fără a exista un act care să susțină sentimentele celor doi.
    Este totuși o practică comună și firească ca doi oameni, care dezvoltă și nutresc sentimente reciproce de afecțiune, să legalizeze acest lucru. Este un fel de organizare și manifestare de ordin social.
    Nu trebuie însă spus că apariția iubirii între două persoane și manifestarea ei ulterioară conduce la obligativitatea luării deciziei de unire prin căsătorie a celor în cauză. Iubirea și căsătoria sunt independente una de cealaltă. Cazul ideal este ca cei care se căsătoresc să se și iubească, dar după cum putem vedea tot mai des, nu întotdeauna este așa.

    Ar trebui amintită și confundarea iubirii cu pasiunea de moment, sentiment greșit înțeles, care poate avea durată de manifestare mai scurtă sau mai lungă în funcție de factorii care o întrețin sau o limitează. Poate conduce deasemenea la decizii care ulterior să fie regretate. Atracția fizică, impulsurile sexuale, frustrarea sexuală și emoțională precum și actul sexual în sine, manifestate independent sau concomitent, pot limita în cazul anumitor persoane capacitatea de a decide „cu capul limpede”, iar aceste cazuri pot conduce și ele la rezultate dezastruoase. Discuțiile deschise și sincere, și în aceste cazuri, rezolvă multe probleme chiar înainte ca acestea să apară sau să se manifeste. Asta presupune însă o maturitate a judecății și conștientizare a ceea ce presupune interacțiunea dintre doi oameni și la ce poate conduce ea.

    Copiii sunt și ei un subiect delicat. Aspectul paternității, al recunoașterii copilului, numele pe care acesta îl va purta, precum și explicațiile care, la un moment dat, vor trebui oferite acestuia, vis-a-vis de procrearea sa de către un cuplu care a adoptat concubinajul ca mod de viață, sunt cîteva din problemele care pot sau, mai bine zis, apar. Nu cred însă că, concubinajul influențează decizia de a avea sau nu copii tot așa cum căsătoria nu condiționează decizia de îi avea în sensul obligativității acestui lucru. Copiii se fac sau nu se fac, depinde de dorința viitorilor părinți. Singurul aspect de care trebuie să se țină cont însă este că nu trebuie să facem copii doar pentru că așa „trebuie”. Este un mod de gîndire complet eronat. Un copil nu este produs de serie, este o ființă umană, iar decizia de a-l avea trebuie luată în mod conștient.

    Înainte de a încheia mai amintesc de luarea deciziei de a se căsători a celor care sunt împinși de la spate de către familie și cunoscuți. Cazurile de „Cînd ai de gînd să intri în rîndul lumii?”. A te căsători doar pentru că „așa trebuie” și pentru că „așa spune lumea” este o decizie care de multe nu ține cont de faptul că îți place sau nu de celălalt, de faptul că sunteți sau nu compatibili din punct de vedere al concepțiilor, al gîndirii, în destule cazuri al studiilor, al poziției sociale, și da, chiar și sexual. Căsătoria este o decizie care trebuie luată doar de cele două persoane care se implică în ea, nu este o decizie care o iau alții pentru tine.

    Pentru a îmi spune totuși și părerea personală despre asta, da, sunt de acord cu concubinajul. Și atîta timp cît persoanele care aleg să trăiască așa sunt de acord, totul este în regulă.

      1. Eh, poate că nu am dreptate chiar în tot. Sau, hai să zicem că tu ești de acord cu mine, poate alții nu sunt. Totul ține de concepții și de percepție, de educație și de păreri. Ideea e că dialogul este benefic întotdeauna, tăcerea este cea care dăunează. Tot așa ar trebui să fie și în iubire, în căsătorie, în relațiile dintre oameni. Discuția ar trebui să stea la baza luării deciziilor. Dacă nu suntem capabili să ne expunem părerile și ideile, să le susținem cu argumente și să acceptăm, atunci cînd este cazul, că și ceilalți au sau pot avea dreptate, atunci nu e bine.

        Fiecare, în fond, va alege concubinajul sau mariajul. Este alegerea lor. Că alții nu sunt de acord cu asta mai puțin contează, a lua decizii condiționați de părerea celor din jur poate fi uneori benefic dar în general ne gîndim de cîteva ori înainte de acționa astfel.

        Ca o precizare suplimentară, nu vorbesc din experiență proprie. Șapte luni de relații, împărțite în două, una de cinci respectiv una de două luni, nu mă califică ca fiind o persoană experimentată în a oferi idei și păreri vis-a-vis de subiect, dar totuși le am, unele instinctiv altele prin observare directă a celor din jur.

  4. @”eu sunt de acord cu ideea de concubinaj.” – me, too, également… 🙂 în Franta exista de multi ani ceea ce se numeste „PACS” = Pacte civil de solidarité => un contrat conclu entre 2 personnes majeures, de sexe différent ou de même sexe, pour organiser leur vie commune… simplu ca „bonjour!” 🙂

  5. Naiba stie ! :))) Concubinajul are unele aspecte benefice; acomodarea banuiesc eu, cu obiceiurile celuilat. Aici mai exista ceva. Confesiunea unei prietene m-a pus pe ganduri. El o iubeste, cica ! Dar…noaptea „dansul” are „conversatii amoroase” cu alte femei. Casatoria ? Din cate am auzit, in conditile in care nu mai exista compatibilitate intre soti, un divort dureaza mult si este costisitor(prin instanta, la notar se rezolva repede, am o prietena avocat).
    Si 🙂 sunt happy, nu vreau nici, nici ! Imi pretuiesc libertatea !!!
    Cred ca totusi…concubinajul. Este poate sansa sa isi stabileasca principiile de convietuire. Zic si io, no ! 🙂

  6. Iubirea nu sta-ntr-un inel, dar un inel este dovada ca acea persoana nu isi doreste langa el/ea doar un partener de distractie si dupa pas..ci este o persoana responsabila care te iubeste cu adevarat si vrea sa fie restul vietii alaturi de tine..iubirea implica responsabilitate de aceea doar o astfel de persoana va face pasul acesta.
    Concubinajul in opinia mea este ceva de genu : incearca si daca iti place ramai, daca nu poti sa pleci foarte usor fara sa iti asumi responsabilitati. Acest lucru nu este normal tinand cont ca nu suntem obiecte ci suntem persoane care avem sentimente (nu vreau sa mai spun de numarul persoanelor care au suferit dupa asa numita traire in concubinaj din iubire care s-a sfarsit naspa cel putin pentru o persoana, asta daca nu credeti ca asa e normal) ,
    In fine casatoria a fost instituita de Dumnezeu in momentul cand a creat femeia si a adus-o la barbat , a fost si este un lucru minunat pe care o societate cazuta in degradare morala a ajuns intr-un fel sa o dispretuiasca dorindu-si asa numita libertatate..care ce a adus bun??? familii distruse, copii impartiti, traume, suferinta..asta pentru ca nu stim sa pretuim ceea ce am primit bun de la Dumnezeu si cautam doar placerea proprie..ar trebui sa numesc asta egoism sau egocentrism??

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s