În trecere pe străduţă · La plimbare pe străduţă

Interviu… fără titlu cu Victor Chircu

Nu mai știu dacă eu l-am descoperit pe Victor Chircu sau el m-a descoperit pe mine și-apoi am intrat (de curiozitate) pe blogul lui. Tot ce știu e că nu există articol pe blogul său „fără titlu” care să nu trezească ceva în mine. Omul ăsta chiar știe să scrie! Trebuie neapărat să-l citiți!

Eu sunt…

Ai început interviul cu o întrebare filozofică. Cînd aud întrebarea asta zîmbesc întotdeauna. Este ceva ce și eu încerc de ceva vreme încoace să aflu, să îmi explic. În funcție de abordare cred că sunt… cum să spun… multe. Înainte de toate sunt om, două mîini, două picioare, cap și tot ceea ce este în interior. Funcționez. Și în afară de asta sunt tot ceea ce știu și ceea ce proiectez în exterior prin ideile pe care le am, prin vorbele pe care le spun, prin ceea ce scriu. Sunt copilul unor părinți care au știut să insufle în mine calitatea de a fi cineva. Să nu crezi că prin a fi cineva înțeleg celebritate. Nicidecum. Prin a fi cineva înțeleg a fi cineva care este util societății, cineva care aduce un plus vieții, volumului total de caracteristici care definesc existența noastră colectivă. Să spunem că sunt un element al unui mecanism, un element care își îndeplinește funcția pe care o are în sistem. Că sunt un element care va face o diferență, că sunt un element care va da ceva notabil, asta nu pot să o spun, dar fac tot ce pot în acest sens.

Scrisul, pentru mine, este…

O modalitate de a spune celor din jurul meu ceea ce gîndesc, ceea ce simt, ceea ce vreau. Este o unealtă pe care caut să o șlefuiesc în fiecare zi, cu fiecare rînd, text, povestire pe care o scriu. Este o modalitate de a îmi testa limitele imaginației, de a vedea cît de bine pot pătrunde în inima unei întîmplări și cît de bine îi pot desprinde și expune începutul, desfășurarea și deznodămîntul. Probabil că dacă nu aș scrie aș fi mai „puțin”. Aș simți în permanență că îmi lipsește ceva. Cred că cel mai bine definesc asta dacă spun că aș manifesta durerea „membrului fantomă”. Cunoști probabil fenomenul… o persoană căreia îi lipsește un membru, o mînă sau un picior, simte durerea din membrul respectiv în ciuda faptului că nu îl mai are. Creierul funcționează ca și cum apendicele respectiv este la locul lui și își face treaba. Și reacționează violent dacă nu mai este. Cred că așa pot descrie cel mai bine scrisul pentru mine. Dacă nu l-aș avea, dacă nu l-aș practica, aș resimți o durere violentă. Extrem de violentă.

Old Manual Typewriter
Old Manual Typewriter

Vicii am…

Am. Cine nu are?! Sau poate sunt oameni care nu au, cine știe?! (adaugă aici un zîmbet, ca să priceapă cei care citesc că este relaxată întrebarea… nu, nu șterge și nu pune un emoticon, lasă textul așa cum este el… zîmbesc… aici poți pune un emoticon…). Sunt un om normal cu vicii normale. Am fumat pînă în urmă cu un an și mă gîndesc în permanență dacă să încep din nou. Beau vin alb și roșu, bere, țuică de prună, palincă și orice altă băutură bună cumpătat, mănînc mîncare nesănătoasă atunci cînd simt că parcă aș mînca și așa ceva. Vorbesc mult, e și ăsta un viciu? Împrăștii cu idei în stînga și în față, cu dreapta sunt ceva mai atent de obicei. Dacă aș putea aș dormi cît pot de mult dimineața, dar serviciul nu-mi permite asta mereu. Sunt sincer, poate mult prea sincer, și ăsta eu îl văd ca fiind un viciu, nu ca un defect. Fac diferență între cele două. Viciu este ceva cu care te hrănești împotriva voinței tale, ceva de care ești dependent. Eu sunt dependent de sinceritate, nu gust și nici nu înghit ascunzișurile, cotloanele vorbelor și măștile caracterului uman. Resping falsitatea și grandomania. Dar toate aceste vicii le țin sub control cu ajutorul cuvintelor tatălui meu, care de cînd eram ceva mai mărișor, suficient de mărișor pentru a putea înțelege, îmi spunea: „Băiatul tatii, toate lucrurile de pe lumea asta sunt făcute pentru om… Și-o țigare e bună, și-o băutură e bună, și-o mîncare nesănătoasă e bună, dar… cu măsură!”. Ei bine, eu știu să păstrez măsura și să îmi țin viciile sub control, cele de care am pomenit și altele pe care le am. Și am extins și adaptat vorbele tatălui meu și la alte categorii de vicii.

Femeile…

Bună întrebare. Întrebare este, nu?… Aș putea să vorbesc și să scriu despre femei pînă la adînci bătrîneți și nu cred că aș reuși să percep profunzimea femeii. Femeia pentru mine este atît ceva simplu, firesc și natural cît și ceva inefabil, misterios și de neînțeles. O enigmă. Poate că ăsta este apanajul femeii. Faptul că reprezintă un mister care, în permanență, gravitează în jurul existenței pe care o trăim și la care ne raportăm. Cunoști, probabil, zicala „Din ea venim și în ea căutăm să ne întoarcem…”. Oricît de trivial ar putea să sune asta pentru unii, eu cred că rezumă foarte bine existența femeii. Este oare o întîmplare că sexul superior numeric pe pămînt este cel al femeilor? Dacă există ceva acolo, sus, și guvernează cursul naturii, probabil că știe bine ce face. Dacă a dat ceva atît de frumos, este firesc să dea din abundență. Și o abundență de femei nu poate reprezenta decît un plus. Un plus de frumusețe, un plus de eleganță, un plus de sensibilitate, un plus de ceva care să aducă o pată de culoare vie într-o lume care, altfel, ar fi goală, atît la propriu cît și la figurat.

Lăsînd la o parte metaforele și vorbele mari, pentru mine femeia este ceva ce încă caut să găsesc. Poate nu atît de activ pe cît ar trebui, dar o fac. Spun unii că „orice sac își are petecul lui” și că „perechea ta este undeva și amîndoi așteptați să vă găsiți”. Posibil, probabil. Pînă acum nu am găsit-o, poate am să o găsesc. Singurul lucru pe care îl doresc este ca, atunci cînd am să o găsesc, să fie „femeie”.

maria, berea si degajarea

Iubirea…

Este ceva chimic, ceva organic, ceva sentimental, ceva cotidian, ceva misterios, ceva ascuns, ceva comun, ceva… Ce este? Dacă este ceva ce nu a putut fi explicat niciodată, cred că iubirea este acel ceva. Este ceva atît de complex încît uneori am senzația că nu se rezumă doar la o singură persoană sau la două, așa cum ar fi firesc. Iubirea pare a fi ceva care există liber, ceva asemeni aerului, asemeni oxigenului, probabil este element component al atmosferei. O respirăm natural și așteaptă momentul în care găsește două elemente ale căror valențe sunt compatibile. Am putea spune că este catalizatorul reacției care apare între oameni, dar ar fi mult prea puțin spus. Am putea spune că este fenomenul fizic de atracție, reacția chimică și rezultatul reacției. Am putea spune că este definibilă printr-o multitudine de definiții care ne sunt la îndemînă… și nu am greși. Eu cred, însă, că suntem departe de a începe măcar să înțelegem ce este. Să încerce cineva să explice de ce simți că ți se strînge inima și te doare în piept cînd, pur și simplu, te uiți la cel pe care îl iubești. Să explicăm asta din punct de vedere fizic. Ce reacție pur organică conduce la o asemenea trăire, ce anume dă naștere la ea și cum. Cred că este mult mai simplu să o acceptăm, pur și simplu, și să o trăim. Explicațiile sunt de prisos, trăirile contează.

Dimineața…

Aici am să răspund cu vorbe pe care le-am scris și pe blogul meu, și care sunt răspunsul pe care l-aș fi oferit indiferent că aș fi spus-o deja sau nu. Ceea ce spun în continuare sunt vorbele tatălui meu și mă raliez la ele în totalitate, așa că este ca și cum aș spune-o eu:

„Băiatule, vorbești despre bucurie și fericire. Hai să îți spun eu ceva. Mă duc seara la culcare, mă întind în pat. Am un acoperiș deasupra capului, am un pat și o pernă pe care să pun capul. M-am dus la culcare nemîncat? Nu. Și dorm. Dorm neîntors pînă dimineață. Dimineață ce fac? Deschid ochii. Mă-ntind de-mi trosnesc oasele. Bătrîne oasele da’-și fac treaba… încă. Mai stau o juma’ de ceas în pat, sunt pensionar, mi-am cîștigat dreptul după o viață de muncă să nu mai deschid ochii și să nu sar din pat odată cu cîntatul cocoșilor. Cînd mă satur de lenevit mă trag pe marginea patului, casc zdravăn de cîteva ori de-mi trosnesc fălcile și mă ridic. Mă duc la veceu ca omul, după aia mă spăl pe ochi, iau și dinții și-i frec bine de tot după care îi bag în gură. Ies, mă duc la geam și-l deschid. Și știi ce văd? Soarele, măi, băiatule! Și dă peste mine aerul de afară și soarele. Și-mi crește inima. Cum mama mă-sii de treabă să nu-ți crească inima cînd ai văzut lumina și soarele și ai simțit aerul tare de dimineață? Și cum să nu te bucuri așa cum știi tu mai bine, că ai trăit cît să mai vezi încă o zi, încă o zi în care poate mai ai atîtea de făcut? Măcar pentru atîta și tot nu aveți niciunul dintre voi dreptul să vă plîngeți. Aveți încă o zi în care puteți să faceți atîtea… și voi sunteți tineri, tată, nu boșorogi ca mine. Asta e adevărata bucurie, pe care o are gratuit toată lumea, bucuria că ai la dispoziție încă o zi ca să faci ceva cu viața asta. Și chiar și dacă nu faci altceva decît să rîzi și să fii binedispus, tot se cheamă că ai făcut ceva.”

Asta este pentru mine dimineața. Asta a fost și asta va fi. Un început nou, zi de zi, un început pentru orice aș putea face. Și chiar pot face orice, atîta timp cît îmi propun asta și am două mîini, două picioare și cap pe umeri.

Cuvintele…

Eu am o relație deosebită pe care am construit-o cu ele. Pentru unii cuvintele reprezintă ceva ce rostesc, ceva ce folosesc atunci cînd scriu, ceva pe care își plimbă privirea atunci cînd citesc ceva. Eu în schimb le simt. Cuvintele nu doar se formează în creier și creează imagini, noțiuni… în cazul meu cuvintele sunt vii, au miros, au gust. Le pipăi și le simt. Un cuvînt pentru mine nu este gol, este plin și asociat simțului pe care îl descrie sau căruia îi este asociat. Un gîlgîit al sticlei așezată pe marginea paharului îmi spune șipotul lichidului care îl umple și clinchetul de sticlă lovită. Pentru mine cuvintele antrenează toate simțurile și produc imagini vii.

Îmi place să mă joc cu ele și să le descopăr sensuri noi în funcție de context și moment. Sunt tot atît de vii ca și limba, în continuă mișcare și transformare. Forma de bază nu este decît punctul de pornire pentru evoluția pe care ele o descriu, fie că le folosesc prin viu grai, scrise pe hîrtie sau pe tastatura calculatorului.

12076569_1221840864509001_2092652587_o

Un regret…

Nu am regrete. Toate deciziile pe care le-am luat de-a lungul timpului au fost justificate într-un fel sau altul, în funcție de moment. Privind acum în urmă sunt capabil să analizez ceea ce am făcut și să îmi fac o analiză critică, dar încerc să nu o fac prea aspru. În fond, tot ceea ce am făcut a ajutat la definirea mea ca om, așa cum sunt acum. Și, cel puțin pentru moment, sunt bine și caut să merg înainte, ducînd cu mine ceea ce sunt.

O părere de rău aș putea spune că am… faptul că am așteptat pînă acum pentru a arăta și altora ceea ce scriu, în ciuda faptului că au existat persoane care mi-au tot spus să o fac. Se pare că încrederea lor mi-a alimentat decizia de a o face, și în momentul în care creierul mi-a semnalat că pot să o fac, am făcut-o. Și se pare că a fost un moment bun. Nu pot să spun că dacă aș fi făcut-o mai devreme ar fi fost mai bine sau mai rău. Poate că da, poate că nu. Știu însă că acum este bine și asta face părerea de rău să se estompeze, cine știe, poate vorbele care spun că „toate la timpul lor” au un sîmbure de adevăr.

Societatea…

Ar fi prea multe de spus, ăsta este subiect de discuție amplă, de emitere de idei și dezbatere pe marginea lor. Suntem o societate în permanentă schimbare formată din cît?… Din șapte miliarde de indivizi. Șapte miliarde de feluri diferite de a fi, de a gîndi, de a arăta, de a vorbi, de a… Șapte miliarde de elemente în continuă interacțiune. Este un sistem atît de complex încît discuția pe marginea funcționării lui poate avea un punct de pornire dar capătul ar fi imposibil de atins. Ce pot însă să spun este că suntem produsele societății în care trăim și încercăm în permanență să ne raportăm la ea. Toate deciziile pe care luăm au de-a face, într-un fel sau altul, cu mersul înainte al societății și tot ce putem face este să fim elemente constitutive cît mai bune din punct de vedere calitativ. Să nu trecem prin viață fără a contribui cu ceva bun la acest mers.

Blogul…

L-am creat în urma unei discuții cu o amică. Inițial nu am crezut că voi începe să public acolo inclusiv povești și articole despre păreri proprii, despre concepții personale. Sincer, nici nu credeam că avea să mă citească cineva. Aveam impresia că va fi un fel de jurnal online al mîzgălelilor, al notelor disparate vis-a-vis de anumite trăiri de moment, vis-a-vis de păreri pe marginea a ceea ce observ în viața de zi cu zi. Urma să fie un fel de „cloud storage”, dacă vrei. Ulterior am început să îmi ordonez textele pe care le scriam și, încet-încet, au început să apară și cei care chiar mă citeau. Acum, la șapte luni de cînd am publicat prima postare, am oficial 138 de persoane care sunt abonate acolo. Nu știu dacă asta este bine sau nu, nu am căutat să fac vreo statistică, să fac analiză comparată, presupun că nu este cine-știe-ce. Bine, mai sunt și persoanele care citesc discret ceea ce scriu eu acolo, fără abonări sau „like”, știu sigur asta deoarece au fost cîțiva care mi-au mărturisit-o. Așa că numărul real ar putea fi mai mare. Nici nu spun că doresc cu tot dinadinsul cît mai mulți cititori dar nici nu afirm că asta m-ar deranja, e firesc să vreau ca ceea ce scriu să fie citit de cît mai mulți. Va veni și vremea asta, probabil. Ce mă bucură însă este că marea majoritate a abonaților au făcut-o de bunăvoie, atrași real de ceea ce scriu, nu a fost ceva de complezență. Și asta este cu adevărat bine.

Acum public acolo cam orice, de la povești la articole care tratează subiecte cotidiene și eseuri, mai mici sau mai mari, în care emit păreri despre orice mă interesează. Nu public regulat, după ceas, uneori pot trece cîteva zile pînă ce apare următorul text, nu cred cu atîta tărie în părerea conform căreia trebuie să te forțezi pentru a publica măcar un articol pe zi. Poate că și asta se va schimba în viitor dar acum ăsta este felul în care public și sunt mulțumit.

Visul cel mai mare…

Să îmi văd numele pe coperta unei cărți. Și, după cum evoluează lucrurile și ghidîndu-mă după reacțiile din ce în ce mai pozitive ale multora dintre cei care mă citesc, în viitorul apropiat există posibilitatea să mă angajez în scrierea a ceva mai amplu, nu neapărat un roman, poate un volum de nuvele și povestiri. De acolo pînă la publicare este cale lungă dar asta nu înseamnă că nu pot să scriu. Idei am, de scris scriu bine, așa că visul ăsta nu este irealizabil.

Niciodată nu o să…

… mă schimb. Am să fiu sincer, așa cum sunt acum. Nu am să mă ascund, nu am să îmi pun măști, nu am să disimulez. Desigur, asta nu mă face popular și foarte plăcut. Nu cred că am fost vreodată. Nu am fost popular în școală, nu am fost și nu sunt popular în viața de zi cu zi, probabil și din cauză că nu m-am străduit în sensul ăsta. Am fost însă eu însumi. Rîd, glumesc, fac poante, vorbesc serios atunci cînd trebuie, sunt punctual și nu judec pe ceilalți. Fiecare este liber să fie așa cum vrea, așa cum simte, este firesc să fie așa. Și tot așa sunt și eu. Și niciodată nu o să mă schimb.

Speranțe…

Sper ca la un moment dat să am suficiente resurse financiare pentru a putea călători în anumite locuri de pe pămînt. Există atîta frumusețe pe fața pămîntului încît speranța asta nu ar trebui să fie doar a mea, ar trebui să fie a tuturor. Uite, cu ocazia asta mi-a venit o idee de poveste căreia îi dau deocamdată titlul, „Pelerinaj la planeta Pămînt”. Pelerinajul ăsta ar trebui să fie ceva asigurat gratuit tuturor pămîntenilor, există cărți sub titlul generic „O mie de locuri de văzut într-o viață”, eu aș spune altfel, „Pămîntul de văzut într-o viață!”. Natura în primul rînd se vede și se trăiește, abia apoi se scrie.

Un gând…

Mă gîndesc dacă cei care au citit interviul au sesizat că scriu cu „î” în loc de „â”… Și dacă da, ce anume or fi gîndit vis-a-vis de asta. (aici adaug un zîmbet… nu tu, Diana, nu emoticon… e precizare scenică)

În alt registru, mă gîndesc la o cugetare care îmi place extraordinar de mult și care spune că „totul este pentru mai bine în cea mai bună dintre lumile posibile”. Și mă gîndesc cît de bine ar fi să încercăm cu toții să ne-o întipărim în minte și să căutăm să facem ceva în sensul ăsta, cît de puțin măcar. Am putea spera atunci la posibilitatea de existență a unei lumi în versiunea ei cea mai bună.

Acesta a fost Victor,  dragilor.

11991266_1221840951175659_911880223_o

Anunțuri

7 gânduri despre „Interviu… fără titlu cu Victor Chircu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s