La plimbare pe străduţă · vitrine

Meșteritul ca terapie

[…] Au plecat poate prea devreme. Nu-mi vine să cred că nu mai sunt… Și-acum cică mă întorc acasă… Acasă la ce? Fără ei nu mai e casă. Am stat atâția ani plecată… pentru ce? Ei nu mai sunt. N-am putut ajunge nici măcar să-mi iau rămas bun. Am rămas singură. Ei erau familia mea… singurul sprijin real… Pentru ce-am plecat atâta timp, pentru ce? Ce-mi trebuia mie străinătate?

Toate gândurile astea-mi treceau prin minte cu o viteză uluitoare. Conduceam cu ochii în lacrimi. Plecasem de la cimitir și mă întorceam spre casa rămasă pustie. Cum poate fi și viața asta? Îți ia totul într-o clipă… Mă simt vidă. Nu mai am forță… și asta nu e ceva nou de când am aflat că nu mai sunt nu am putut închide un ochi. Și-apoi revolta că nu am fost acolo… măcar să-mi iau rămas bun…

Casa pare destul de tristă. Abandonată… și-au trecut doar două luni. Deschid ușa și pătrund într-un univers ce odată era al meu. Acum e tot al meu doar că acum e plin de amintiri și de praf. Dacă-ar fi văzut mami asta! Sper că nu vede chiar tot de-acolo…

Cu pași mărunți mă îndrept spre ușa ce dă spre grădină. Acolo „catastrofa” avea alte proporții… ale ierbii și buruienilor ajunse la dimensiuni pantagruelice. Dacă cu casa o rezolvam ușor… cu grădina nu era atât de simplu… noroc că tata era un meșter iscusit și avea suficiente scule electrice care să m-ajute (pe unele i le cumpărasem chiar eu de pe GTools).

sursa: gtools.ro
sursa: gtools.ro

Citisem într-o revistă (în timp ce așteptam să mi se anunțe zborul) că meșteritul și grădinăritul sunt bune pe post de terapie. Ba chiar terminasem recent și un roman al Ceciliei Ahern care se baza tot pe ideea asta. Și chiar mi-am propus să mă ocup de grădină serios… ba chiar voiam să fac și-un foișor așa cum visase mama dintotdeauna. Cât de greu poate fi?

Mai întâi am scos mașina de tuns iarba și am început „defrișarea masivă”. Nu-mi imaginam cât de ușor poate fi să faci asta, cât de relaxant poate fi bâzâitul acela, iar mirosul ierbii… bate orice aromaterapie cu uleiuri de fiță. Am terminat parcă prea repede cu asta. Oare vecinii nu voiau să le tund și lor gazonul?

M-am așezat în fund, pe iarba proaspăt tunsă și-ncercam să vizualizez cum va arăta totul când voi termina. Am închis ochii, am tras puternic aer în piept… știam exact unde voi planta panseluțele, unde trandafirii… zambilele, liliacul, iasomia. Dar ce să fac cu foișorul… Daaa… știu locul perfect pentru el.

*

Ziua următoare am cumpărat lemne hotărâtă să mă pun pe muncă. Văzându-mă cu motofierăstrăul Makita în mână, vecinul s-a oferit să mă ajute. L-am refuzat politicos. Era proiectul meu până la urmă! M-am pus pe tăiat exact așa cum văzusem într-un tutorial azi-noapte.

Așchiile zburau, dar nu mă deranjau – nici măcar cele ce izbeau de mine. Simțeam că o dată cu ele mi se duc și gândurile. Voiam să fac foișorul ăla cât mai repede și cât mai frumos. Tăiam de zor. Iarăși… mi se părea foarte ușor… sau oare așa e când folosești sculele potrivite – nici nu ți se pare că muncești? Țin minte cât de mult și-a dorit tata un motofierăstrău din ăsta și cât de fericit a fost când a venit pachetul de la GTools!

După ce-am terminat de tăiat… m-am pus pe asamblat – așa cum văzusem în tutorial. Ciocanul ce se izbea de cuie era muzică pentru urechile mele… asta până când mi-am lovit degetul mare. Am plâns un pic, că-s sensibilă (deh…)… l-am și bandajat (grijă excesivă… cred) și apoi am continuat cu bocănitul. Apoi mi-am dat seama că poate trebuia să șlefuiesc puțin lemnele, dar.. asta e… să spunem că are o finisare rustică.

Foișorul meu era cam pătrățos, destul de simplu… mai multe bârne orizontale și verticale unite, ba chiar îi pusesem și unele ghivece cu flori pe alocuri… așa văzusem în tutorial! Îmi era chiar drag… sigur ai mei ar fi fost mândri!

*

Zilele următoare mi le-am petrecut plantând flori, tăind crengile copacilor… Nici nu mi-am dat seama că într-o săptămână grădina era gata, iar foișorul era pisa centrală… Cine-ar fi crezut că eu pot face asta? Eu – o fată răsfățată plecată după cai verzi pe pereți la Paris?

Dorul era tot acolo, el nu are cum să moară… dar eram mult mai împăcată cu ideea! Cine-ar fi zis că meșteritul poate face asta?

sursa foto: popularmechanics.com
sursa foto: popularmechanics.com

P.S.

Poveste meșterită cu drag pentru proba 15 din SuperBlog!

Anunțuri

5 gânduri despre „Meșteritul ca terapie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s