Concursuri · La plimbare pe străduţă

Globe-trotter

sa calatorim

Uneori aș vrea să închid ochii, să pun degetul pe hartă și să plec. Cine știe – poate acolo mă așteaptă aventura vieții!

Voi lua cu mine o tolbă de cuvinte și o salbă de inspirație, chiar dacă puțin tocită, mai poate fi folosită de un infinit de ori. Nu mă gătesc, nu vreau să risc ca necunoscuții să nu mă recunoască. Deschid robinetul să curgă toată frica din mine și, luându-mi avânt, sar în portalul de lemn vechi aromat… mă duce pe arome de vin de Porto pe malul Atlanticului , în vechea Lisboa unde fado-ul răsună frumos lângă o veche tavernă.Marinarii vin și aduc cu ei miresme de mult pierdute și povești de mult timp petrecute.Doamne ce frumos este aici parcă nu ai mai vrea să mai pleci de aici. Totuşi, neastâmpărul nu-mi dă pace. Lumea largă mă aşteaptă s-o descopăr. Preţ de o clipă, mă cred Columb şi traversez oceanul. Nu vreau să descopăr nimic, vreau doar s-o vizitez pe doamna Liberty, să văd ce mai face. Poate c-o să mai zăbovesc puţin, ca să verific dacă Kevin, e din nou, singur acasă. Nu de alta, dar vine iar Crăciunul alb.

De cand ma stiu mi-am dorit sa intampin sarbatorile de iarna cu un Mai Tai in mana dreapta. Inchid iar ochii. Parca simt briza marii, aerul sarat si miros de…vis implinit. O usa trantita putenic ma trezeste la realitate. Realitatea mea…

E ușa vecinului din cămin. Se face iar liniște și închid din nou ochii. Apă, soare, cald. India! Culori vii, rugăciuni și flori. Stau pe malul Gangelui și privesc mulțimea care intră în apă. Toți, deodată. E o energie incredibilă, e ceva în aer…ceva ce mă liniștește. Și continui să plutesc cu ochii închiși pe apă…

Și-mi adun pur și simplu toate visele, toate greutățile și toate incertitudinile, le pun într-un cufăr, pornesc cu el la drum și nu mă opresc decât în momentul în care ajung la destinația finală.

Sigur că drumul îmi va fi presărat mereu cu obstacole, de cele mai multe ori constituite din oameni care vor încerca cu orice preț să mă abată din calea pe care mi-am propus să o urmez, însă sunt hotărâtă să nu renunț. Pentru că sunt suficient de curajoasă încât să nu mă las cuprinsă de temeri, deși acestea vor sta mereu la pândă dintr-un colt întunecat al minții mele. Pentru că … aici, în India, am avut șocul vieții mele totodată. Am străbătut jumătate de lume pentru el. Pentru că el m-a chemat. Am crezut că acesta este momentul magic așteptat atâția ani. Abia peste câteva luni, întoarsă în Europa, am aflat că totul fusese o farsă macabră. Când am primit vestea că el nu dispăruse și că de fapt fusese o confuzie de nume. Că pur și simplu trecusem unul pe lângă altul , fără să ne vedem și , deznădăjduiți , plecasem fiecare înapoi de unde venisem. Acum am aflat că mă aștepta în Mianmar, să vizitam templele budiste , să cunoaștem cultura kmerilor și să degustăm bucătărie asiatică tradițională.

Poate vom ajunge și în Thailanda , dacă n-am ști că cea mai mare aventură a vieții nu este departe, nu este în vrun colț îndepărtat de lume, în vârf de munte sau în locuri consacrate, alese, deosebite. Marea aventură a vieții se desfășoară chiar AICI, în veșnicul ACUM, se află în fața ochilor noștrii, nouă, proaspăăt vie, plină de mister. Acestui loc minunat aflat AICI și ACUM i se mai spune…PREZENT ! Dar pentru a-l descoperi trebuie să încetăm să ne concentrăm pe trecut și pe viitor, pe ceea ce a mers rău sau bine, pe ceea ce poate să fie, și să trăim.

Trebuie să realizăm că viața este formată doar din momente ale prezentului și sa trăim fiecare clipa ca și cum ar fi unica rămasă. Trebuie să ne bucurăm de lucrurile mărunte, pe care în mod normal nu le apreciem. Doar așa vom putea să mergem pe firul dorit, dar întrerupt de o întâmplare nefastă. Am pornit din nou spre Mianmar, cu speranțe reînnoite și inima bătându-mi puternic. Ce a fost, a fost. Ce este, este. Viitorul începe acum, în terminal.

L-am căutat din priviri. Valiza mea micuță și roșie așteaptă cuminte alături. Nu voiam decât să-l îmbrățișez și să mergem împreună la primul templu care ne va ieși în cale. În acel moment, cineva m-a apucat de braț și m-am întors brusc. Inima îmi bubuia în piept de teamă, privirea oprindu-mi-se pe mâna încleștată de brațul meu.

Apoi,m-am uitat la fața care îmi era cunoscută, atât de cunoscută… Căldura mi-a învăluit pieptul și dorința de a-l îmbrățișa era incontrolabilă. Era el, era al meu. Cunoșteam senzația provocată de brațele lui pe pielea mea și tânjeam după acest gest.

El s-a apropiat  ușor de mine . Nu puteam să mă uit la el , mă durea . Mi-a luat în mâini bărbia și mi-a ținut-o drept. Căldura pielii lui îmi provoca un junghi . Am simțit cum ochii mi se umezesc. Am îndepărtat acea senzație, trebuia să fiu puternică măcar în ochii lui . Gura i s-a deschis, dar nu s-a conturat niciun cuvânt. De ce bătuse atâta drum până aici? De ce? Doar dacă…

Mi-a zâmbit. Atât. Atât mi-a trebuit ca să ştiu că totul va fi bine. Indiferent de viitor. Nu ştiam ce urma să se întâmple, dar îmi era de ajuns să ştiu că era lângă mine. Am clipit des ca să-mi pot stăpâni lacrimile. Nu îmi dădeam seama dacă erau de bucurie, de nostalgie… A încercat din nou să-mi spună ceva, dar eu trecusem deja în altă poveste. Aceeași și parcă alta, cu aceleași culoare lungi, nesfârșite, pe care alergau la întâmplare toate ușile întredeschise pe unde privisem uneori cu teamă, alteori cu speranță.

Din tot ceea ce ne fuseserăm unul, celuilalt, mai purtam numai rochia.

– Să porți rochia norocoasă! de fiecare dată când te-am văzut cu ea, am fost fericiți!

Da, îmi aminteam cuvintele de parcă îmi fuseseră cusute de tiv, așa cum odinioară bunica, blânda mea, îmi ascundea levănțică în hainele lungi (ca să-ți ajungă și la anul- spunea ea rușinată de lipsurile pe care eu nu le simțeam).

Dincolo de ferestrele largi, vântul începuse să-și facă de cap aidoma unui cățel răsfățat. la adăpost, eu zâmbeam… îți zâmbeam ca și cum  mâine n-ar mai fi… ca și cum ieri n-ar fi fost niciodată. De am uitat sau nu, de ne-ai uitat sau nu… nu mai știu nimic… M-am pierdut în holul nesfârșit, fără cale de întoarcere în realitatea noastră. Am intrat pe ușa fericirii, dar m-am întâlnit cu mama soacră, fosta, zâmbea palidă spre cardurile mele cu bani după care mult m-am mai luptat cu diferiți angajatori să mi le însușesc de la ei.

„Ce faci fată acum te-ai angajat?” îmi zice viclenitor, „Sigur că da, ce mai faceți?, mă fac și eu că plouă, deschizându-mi umbrela, că era un soare afară de nu-ți venea nici un câine să dai afara pe plajă, să facă insolație, căci discuția a avut loc pe o plajă liniștită a mamei India, ca să zic așa…

Oare de ce îmi amintisem de discuţia aceea care m-a enervat? Plimbatul meu prin lume, când în Asia, când în Europa îmi dereglase echilibrul interior. Nu mai ştiam unde sunt şi de ce sunt. Spaţiul şi timpul păreau facă salturi ciudate. Am ieşit amândoi şi nu, nu ne-am dus la templu. Ne-am oprit mâncăm la o tarabă de pe stradă. În faţă noastră, doi indivizi, care păreau nelalocul lor ne priveau cu intensitate. Unul dintre ei a clătinat uşor din cap, de parcă m-ar fi recunoscut. Nu ştiam ce fac, aşa i-am zâmbit. Atunci a început nebunia…

Exact în acel moment a avut loc o explozie uriaşă care a declanşat un imens haos. Kevin m-a protejat cu propriul sau corp pentru a nu fi rănită.Ştiam acea dezaprobare din cap a străinului nu era un semn bun. Era doar vina meaŞtiam trebuie am grijă şi nu mai expun,nu după ce s-a întâmplat ultima datăDatorită visului meu de a călători Kevin acum este grav rănit

Auoleu, mă scuzați, de oboseală cu atâta plimbare prin lumea asta, îmi imaginez prea multe! Acum îmi închipuiam cum Kevin n-a mai stat singur de Crăciun, s-a făcut și mare și a zis că acum poate juca rolul lui Bruce Willis, să fie și el greu de ucis, așa că l-am strecurat prin visul meu, tocmai când zâmbeam și eu, într-un flirt nevinovat, străinului din fața mea, care, culmea, nu-mi era străin deloc. Dar asta mi-au demonstrat-o cei din jurul meu care au sărit pe bietul om să-i ceară autograf, declanșând nebunia. Cine era? Ce mai contează!

Eu mă delectam, deja, cu o brioșă fantezie când privirea mi-a fugit pe taraba cu ziare. Pe prima pagina a unui vestit ziar, un titlu mă tulbură peste măsură: Astăzi, la Casa cu iederă roșie se lansează romanul „Illusion’s Street”, scris de Kevin. Dragul de Kevin. N-a putut lase în plata mea nici în acest colţ de lume? Tocmai când hotărâsem îl uit şi merg mai departe. Sau fie un semn îl caut?

Să îmi fac bagajele și să plec? Să mă întorc? Unica destinație care contează este Acasă. Unde unica persoană care contează mă ceartă, mă rănește, mă-nalță. Nu-mi vorbește, nu-mi scrie, nu vrea să știe de mine — dar mă așteaptă. Sau, dacă nu, mă urăște, mă uită, mă iartă. Floare-albastră! Floare-albastră! Lumea e largă, totuși e tristă — Nu-mă-uita!

Așadar, mă-ntorc Acasă… dar munții din față parcă cheamă la ei. Vino, descoperă, cunoaştete pe ţine înainte de toate! De ce nu profiţi de tinereţe şi de vitalitate? Trăieşte,visează, explorează! Poate dacă nu fi avut gustul aventurii în sânge, viaţă mea ar fi fost mai simplă. Şi totuşi, mai plictisitoare. Cred  o să vă rog să mă ajutați să-mi fac un traseu mai accesibil, să așez puncte, și linii, și subpuncte într-un jurnal de călătorie, potrivit pentru o fată așa fragilă ca mine. Dacă mai bâjbâi mult fără țintă, risc să mă trezesc doar cu o carte în mână, descoperind că am visat toate acestea. Și …fără Kevin.

Nu-l mai vreau pe Kevin în noile planuri, poate doar de Crăciun când mă înspăimântă şi vreau fug, îndepărtez, găsesc în cale ceva cunoscut. Alerg şi alerg şi împiedic de rădăcinile copacilorieşite din pământ nişte corpuri străine, respinse de mama natură. Crengile pomilor cu forme nenaturale îmbrăţişează la fiecare pas şiţepii lor mici îmi intră în carne şi ciupesc, luând cu ei puţin sânge de-al meu.

Sar peste o groapă şi în faţă mea văd O mare de întrebări a căror răspunsuri se aruncau în aroganța fulgilor de zăpadă. Ningea. Ningea de parcă Kevin şi-ar fi aruncat brațele în jurul gâtului meu suflând gerul peste buzele mele. M-aş fi întors în India şi să mă îmbăt cu un whiskey prost dar îmi erau roşii ochii de la amfetamină.

Ar trebui să o las mai moale, poate aşa mi-aş reveni şi aş putea să bucur de zăpadă şi de iarnă, pentru este anotimpul meu preferat şi n- vrea ratez prima ninsoare. Ar fi frumos ningă aşafrumos mereu, aşa romantic, şi Kevin fie lângă mine. Offf, iar gândesc la el.

Poate ar trebui să văd lumea aşa frumoasă cum e, fără el în peisaj. Şi sunt exact în locul potrivit. putea merg într-un templu, încerc regăsesc, uit de tot ce îmi face rău şi învăţ bucur de viaţă. încerc ating acea stare de conştiinţa de care se totvorbeşte. Însă parcă ceva împiedică.

Oare amintirile sunt mult prea preţioase şi împiedică înaintez? Fiecare zi reprezintă o nouă încercare de a află cine sunt, fără ajutorul lui. Propriul meu corp cedează în absenţa sa, dar mintea mea vrea învingă orice. Şi acum tot ce fac e aştept un semn divin, care ajute trec peste amintirea lui şi îmi văd de viaţa mea.

Şi dacă nu văd acest semn divin datorită încăpăţânării de a-l păstra în fiecare zi în viaţa mea? îndrept spre nicăieri în ritmul asta. Cred o merg până la urmă într-un templu şi voi încerca regăsesc. Poate acesta este semnul aşteptat, decizia de a merge acolo… nevoia asta acută după atâta alergat prin lume după o iubire ce nu vrea să se stingă…


P.S.

Aceasta este prima poveste rezultată în urma concursului aniversar. Așa-i c-am cititori creativi? Lista autorilor o găsiți în comentariile articolului în care anunțam provocarea (link-ul de mai sus), mie îmi aparțin doar începutul și sfârșitu.

P.P.S.

Până joi dimineața, vă puteți înscrie la a 4-a etapă 🙂

Anunțuri

4 gânduri despre „Globe-trotter

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s