Concursuri · La plimbare pe străduţă

Nostalgia

mazgaleli si fluturi

Cum se apropie sărbătorile, m-am apucat să fac curat. Cotrobăind prin sertarul cu amintiri (să văd dacă mai e ceva ce nu mai vreau să păstrez), am dat de jurnalul meu din adolescență.  Cuprinsă de nostalgie, l-am deschis. Ce-am găsit acolo? Mâzgăleli și fluturi cu aripi frânte sau, dimpotrivă, fluturi ce și-acum după ani au început să-și ia zborul în jurul meu.

Frânturi din sufletul meu transparent, început de povesteDin grabă mea de-a atinge cerul…Din minuni transpuse în frunze şi foi albe ascunse-n sertar…Din apusuri grăbite se stingă şi stele care mi-au zâmbitBucăţi de viaţă ciobite la capăt şi neputinţe închise în cuvinte….Amintiri care au rămas în suflet zboruri nedefinite… Aripi de fluturi argintii, nemuritori peste nerăbdări stinse în seri de poveste

Nostalgii cu miros de brad şi străluciri apuse…Colinde peste timp, cu întrebări despre mâine în aşteptarea unui alt începutŞi speranţe pentru zilele ce au trecut. Că nu se vor întoarce, la fel cum nici soarele nu se întoarce spre răsărit. Măsor cu gândul distanța către un viitor care s-a născut demult, într-un vis frumos. Închid ochii și pășesc, ba chiar iuțesc pasul, să nu fiu ajuns de trecut. Acesta își direcționează privirea spre mine, însă nu cred că mă mai poate ajunge. Voi merge cu încredere către ce urmează! Ce a trecut , trecut rămâne , contează privesc cu încredere înainte , căci sunt efemeră pe Pământ şi dacămi compar vârstă, cu vârstă Universului , sunt la fel de efemeră un cocon de fluture.

Aaaaahahaaaaa….ia uite : zăpăcită de Ana mi-a scris reţeta de biscuiţi pentru Crăciun , am şi uitat de ea….Bine am făcut curat şi am datpeste caietul asta….Am încerc reţeta pentru seară de Crăciun , musafiri vor fi părinții mei , câțiva prieteni și EL. parcă trecutul mi l-a adus pe aripile fluturilor din caiet. Dar mi-e frică. Sufletul îmi tremură ca aripile fluturilor.

Parcă îi simt cum au renăscut din propria cenușă, ca pasărea Phoenix și vor să învețe să zboare din nou. Îi aud cum își mișcă aripile în timp ce îi șoptesc numele Lui. Dar nu! El a rămas în trecut, nu îl mai vreau să-mi spulbere lumea din nou. Totul devine dureros, fluturii mei îl vor și asta doare prea mult așa că trec mai departe…

Dau pagini peste pagini şi îmi amintesc de un alt EL, de o altă perioada dulce-amară, de alte vise şi fluturi… A fost alb, a fost roşu, a fost şi albastru, dar a fost şi negru… Fluture multicolor ce mi-a cuprins pe aripile lui perioada cea mai frumoasă a vieţii… Acum mi-e prieten bun, atunci ne visam viitorul împreunăŞi mai spune lumea că ne-am fi potrivit…dar NOI știm mai bine ca lumea…noi am învățat, fragezi la suflet și la minte, că iubirea poate să existe dincolo de atracție. Că două suflete se pot completa perfect, că două inimi pot să bată ca una, fără acea poftă carnală.

Căci prietenia noastră era dincolo de toate astea, era mai presus de orice tremur al cărnii, cu toate că trenscederea iubirii carnale nu o poate înțelege decât iubirea totală, iubirea care se împărtășește atât din tremurul cărnii, cât și din vibrația inimii aflate într-o desăvarșită armonie…efemeră, pentru ca mai apoi să caute iar și iară necontenit, dincolo de raţiune, de înţelegerea umană. Noi ne-am iubit în cer, vecini cu Dumnezeu, şi m-am certat cu îngeri pentru ţine.
Spun ruga mea de seară,
cu gândul somnambul…
mai dami, Doamne, suflet,
dor miai dat
Destul!
Cu liniştea rugăciunii mele mă .. Încing, ca într-o ploaie de fluturi. Și fără să cutez a ridica privirile din pământ, mă înfățișez înaintea ta ca demult. ”Sunt un fluture alb, orb de-atâta lumină!” Știu, asta îi spusesem prietenei mele, cea mai bună dintre toate prietenele mele, singura care mă citise după îmbrățișarea ta și deslușise râzând fiecare atingere și fiecare dor pe care mi-l lăsase întâlnirea noastră.

– Ai să te arzi, nebuno! te-ai aruncat ca un fluture pe o ciornă! ai să te arzi, ai să te pierzi!

– Așa, și? oare nu te am pe tine să-mi pui plasturi?

Magda zâmbea. Dar cred că de-atunci începuse să adune bandaje pentru sufletul meu, așa cum adună bătrânii lada de mort. Desigur, eu aveam să supraviețuiesc, dar cu ce preț? cu ce ardere? cu ce tremur?

Acum, ochilor tăi degeaba căutam să le înțeleg strălucirea, căci bucăţile frânte din mine erau şi mai strălucitoare. Mi-am adunat de pe jos şi ultima rotiţă a mecanismului pe care mi l-ai stricat. Dar m-am întors către fluturi, le-am picatat aripile pentru a mia oară cu alte culori. Mai târziu, mi-au crescut aripi şi mie. Dar nu ştiam unde să zbor. M-am uitat în sus, în stânga, în dreapta, m-am uitat la tine.

Dar tu nici măcar nu mai erai acolo. De ce ţi-ar pasă? Nu tu ai fost lăsat în urmă te descurci pe cont propriu, cu o inima frântă şi o mie de amintiri care nu fac decât înfigă şi mai multe ace în rănile deschise.

Nici nu ştiu de ce mai gândesc la ţine, eşti doar un vis pe care l-am crescut şi adăpostit în casa mea şi care s-a hrănit zi de zi cu fărâme din sufletul meu. Dar poate că nu ai plecat. Poate ai ieşit puţin să-ţi limpezeşti gândurile şi să-şi aranjezi dorinţele în ordine alfabetică. Am deschis geamul să-ţi caut urma şi am auzit o voce cunoscută care-mi striga numele…

M-am uitat în jur, dar nu am văzut nimic… M-am uitat încă o dată. Sperăm înşel… dar nici urmă de ţine… încă aştept… poate într-o zi ai te întorci.

Oare mai ţii minte ziua în care ne-am zărit pentru prima dată? gândesc da. Cine ar putea o uite? Numai zâmbete şi fluturi. Tu erai rezemat de un tei şi urmăreai câţiva fluturi ce se aşezaseră pe banca din faţă ta. Păreai concentrat şi,totodată, fascinat, în timp ce trasai nişte linii pe caietul ponosit ce-l ţineai în braţe. Iar eu, curioasă, nemaivăzând asemenea palete de culori pe aripile acestora, i-am speriat prin apropierea mea, aceştia luânduşi zborul. Doar unul, mai viteaz, s-a întors înapoi şi s-a oprit fix pe brațul meu, și odată cu el parcă și timpul.

Ne-am privit. Iar eu m-am rușinat de robustețea ta, ca și de ne-robustețea mea. Și m-am pierdut cu firea. Mi-au fugit ochii-n părți, mi-am ciupit degetele între ele. Am tremurat și fluturele de pe mine. Dar tu.. n-ai înțeles nimic. Poate cândva …ai fi ştiut cum simt şi teai fi oprit, ai fi aşteptat momentul oportun şi nu miai fi spus nimic. Ai fi aşteptat toate treacă, ai fi desenat, ai fi privit stelele prin binoclu, ai fi citit române stand în balansoar, ai fi privit picturile altora şi teai fi apucat de sculptat, dar tu ai preferat să pleci cu tot cu sufletul meu, lăsându pustiită şi mai secată de puteri niciodată.

vrea te las în trecut şi privesc înainte, ţi smulg amprenta imaginii tale din adâncul inimii mele frânte şi încetez mai cred în speranţe care la final se vor dovedi a fi inuman de deşarte. Vântul adie lin, mângâindumi pielea. Iar eu te simt. Atât de aproape. Şi totuşi dureros de departe. Un gol apasă pe fiecare părticică din mine şi deodată un fior crâncen cutremură din cap până în picioare. Nu pot trăi la nesfârşit cu sentimentele şi amintirile ce sufocă aşa că trebuie îmi fac curaj şi privesc viaţă mai departe, îmi creez un viitor fără ţine, un viitor în care amintirea ta rămâne doar amintire, în care nu eşti prezent în fiecare gând de dimineaţă până seară.

Aştept acel moment în care altcineva va umple golul lăsat de ţine în inima mea şi mă va face simt din nou fluturi în stomac. va face simt trăiesc. Şi abia atunci voi putea spune tu eşti amintire, şi nu prezent. Până atunci, jurnalul nu face decât îmi intensifice durerea, aşa  pe care o iubesc cel mai mult.

Sunt atâtea lucruri pe lume pentru care ar trebui fim recunoscători şi mulţumiţi, iar cea mai importantă dintre acestea este familia şi iubirea necondiţionată a acesteia. (Off, iar îmi aduc aminte de el şi de durerea din suflet.) vrea că acest Crăciun fie unul special, unul de care îmi amintesc mereu. Oare ce fac îl fac special? Poate că o surpriză mă așteaptă chiar după colț!


P.S.

Aceasta a fost a doua poveste din concursul aniversar. Autorii îi puteți găsi în articolul-provocare!

P.P.S.

Încă mai puteți participa la a 4-a etapă!

Anunțuri

7 gânduri despre „Nostalgia

  1. Iubirea necondiționată nu poate fi condiționată să se manifeste numai în cadrul stâmt al familiei…De aceea este necondiționată… de nimeni și de nimic(?!).
    Întrebi retoric ce este de făcut pentru ca acest Crăciun să fie special?! NIMIC…Totul este special, deosebit, unic, tot ceea ce se petrece în jurul nostru și nu numai…dar pentru asta este nevoie de ochi de VĂZUT și urechi de AUZIT…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s