Femei (serie de povești) · La feminin · La plimbare pe străduţă · poveşti scurte/momente imaginare · Poveştile mele · Tonomatul uriaş cu muzică şi poveşti de pe străduţă

Regăsire (2)

sursa foto: Pinterest
sursa foto: Pinterest

[…]

Trei luni și nu știu câte fumuri de țigară după ce am aflat că fericiți până la adânci bătrâneți înseamnă vreo opt ani… Mâinile mi-au căpătat un tremurat ciudat. Dacă înainte mi se părea că eram schimbată, acum mă uit în oglindă și zic: „Asta clar nu mai sunt eu!”.

Septembrie. Luni. Cum ar cânta Brenciu. Ah, ce cover făcusem după piesa asta! Plouă mărunt. Nenorocitul ăla de tramvai nu mai vine. Umbrelă n-am – ca de obicei.

  • Claudia? Claudia Ion?

Mă întorc. Era Silviu, un fost coleg din liceu. El a ajuns departe, e tenor la Opera de Stat din Berlin. Eu, în schimb, am ajuns mai întâi casnică, iar acum… o divorțată deprimată.

  • Silviu?
  • Da, eu!
  • Ce cauți tu aici?
  • Există ceva ce se numește „concediu”. Plus că, oricât de nașpa ar fi România, mi se face un dor teribil de acasă!
  • Mda… (ce puteam zice, în ultimii ani cel mai departe de casă ajunsesem la Eforie, deci era departe de mine ideea de „dor teribil de acasă”).
  • Dar tu ce mai faci?
  • Eu… nimic deosebit…
  • Cum așa?
  • Păi nu am o viață așa interesantă ca a ta. Viața mea e banală…
  • Nu cred, nicio viață nu e „banală”. Ce zici, vii la o cafea? Parcă era o cafenea după colț…

Nu prea aveam chef, dar am acceptat. Vreo oră am depănat amintiri din liceu – chiuluri, profi recalcitranți, petreceri. La un moment dat, Silviu a tăcut. M-a privit câteva clipe. Ochii lui era și mai albaștri și mai pătrunzători decât țineam eu minte.

  • Știi, Claudia… e mare păcat de tine. Ți-ai sacrificat talentul pentru ce? Să devii menajera… pardon, casnică? Nu ți-ai clădit o carieră pentru un idiot? Tu aveai potențial mare… ai potențial – căci un talent așa ca al tău nu moare.

Am lăsat capul în jos. O lacrimă mi s-a prelins… Silviu avea dreptate. Pentru ce renunțasem eu la cântat?

[…]

A trecut o săptămână. De la întâlnirea cu Silviu tot mă trezesc cântând prin casă. Parcă m-am conectat cu o eu pe care o încuiasem în mine. Mă uit în oglindă și parcă-am început să radiez. Am început să nici nu mai fumez atât de mult. Mâinile nu-mi mai tremură de zici că aș avea Parkinson. Cu fiecare notă și cuvânt parcă redevin Claudia! Acum știu: nu trebuie să renunți la tine pentru o iubire… dacă-ți cere așa ceva, atunci clar vrea altă persoană…

[…]

Noiembrie. Joi. În mine nu mai e război, e doar muzică. Butonez de zor telecomanda. Aștept ca pe Mezzo să înceapă transmisiunea unui concert de-al lui Silviu. Sătulă de scandaluri, am oprit pe un post local…

Teatrul de revistă ține audiții pentru ocuparea unui post de prim-solistă!

De ce nu?

[…]

Martie. Sâmbătă. Iar întârzie tramvaiul. Ce mă enervează! Simt o mână puternică cum mi se așează pe umăr.

  • Ne întâlnim din nou!
  • Silviu?
  • Chiar eu! Mi-a răspuns el cu un zâmbet în colțul gurii. Ce faci?
  • Uite, aveam o repetiție și nu mai vine nenorocitul de  tramvai!
  • Repetiție?

I-am arătat un afiș cu spectacolul din acea seară.

  • Văd că nu ai stat degeaba lunile astea. Bravo!
  • Mulțumesc… dacă nu era discuția aceea cu tine…
  • Auzi… nu cumva mai sunt bilete?
  • Pentru tine? Se găsesc oricând.

E seară. Simt cum publicul freamătă de nerăbdare și, în același ritm, freamăt și eu… Cânt și uit de toate. Sunt eu și muzica… Fără ea aș fi rămas o epavă. Acum sunt o pasăre phoenix! Trăiesc pentru muzică și prin muzică! Cu coada ochiului l-am zărit pe Silviu în lojă, are un buchet imens de trandafir albi… pentru cine să fie oare?

După ropotul de aplauze care mi-a ajuns până în străfundul sufletului, mă îndrept spre cabină. Acolo tronează același buchet și lângă el un bilețel:

Mulțumesc muzicii că mi-a adus-o înapoi pe singura fată pe care am admirat-o vreodată.

Oare atât de oarbă am fost? Se aude un ciocănit. Nici nu apuc să spun ceva că Silviu și pătrunde în cabină.

  • Știi, în liceu eram tipul ăla timid din prima bancă… dar m-am vindecat de asta de ceva timp. Ce zici, vrei să ieșim la cină?

Dacă voiam? Normal. Ce-a urmat apoi nu-i greu de imaginat.

Muzica m-a reclădit și apoi mi-a făcut cel mai frumos cadou posibil!

Sfârșit

Anunțuri

8 gânduri despre „Regăsire (2)

  1. Cat de frumos! ❤
    Nu multi au curajul sa se daruiesca lucrurilor care ii fac cu adevarat fericiti, lucrurilor care ii fac sa renasca, de fiecare data, cu si mai multa pasiune si pofta de viata. Prefera sa se increada in aparentele a ceva ce doar pare ca ar fi drumul bun, si nu doar o straduta plina de baltoace si gropi. Cateodata avem nevoie ca cineva sa creada in noi, sa fie catalizatorul care sa ne aduca inapoi din ratacirea noastra.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s