Gânduri scrise

București și ea

Ziua 1 – Sosirea

De cum am pășit în București mi s-a părut deprimant: mult gri, clădiri ceva mai joase decât zgârie-norii cu care sunt obișnuit însă mai ponosite, cabluri multe. Parcă mă întorsesem în timp, în epoca despre care auzisem atâtea de la Lidia: comunismul. Pe bune, totul mi se părea atât de vechi… singurul lucru care îmi plăcea era arămiul din copaci (nu prea vezi așa ceva în California) – în rest, până și aerul îți tăia fața ca un cuțit. Pe parcurs ce ne apropiam de hotel parcă peisajul devenea mai… curat, dar era un amestec arhitectural de vechi și nou de neînchipuit.

Până să ajungem la destinație, Hotelul Domenii Plaza, a început să plouă mărunt. Stropi mici se așezau pe geam și-mi distorsionau priveliștea, făcând-o aproape caricaturală. Noroc c-am ajuns destul de repede la destinație. Am coborât din taxi, am scos bagajele din portbagaj și-am rămas o clipă în fața hotelului. Nu-mi venea să cred: arăta chiar mai bine în realitate. Parcă mă întorsesem și mai mult în timp decât avusesem impresia inițial, parcă așteptam să aud din stradă vuind niște Morgan-uri din alea vechi à la anii 1910.

domenii-4-150x150Am grăbit pasul spre hotel. Interiorul era și mai impresionant păstrând un stil clasic și rafinat. Ce să mai zic de camera mea? Mobilier vintage dintr-un soi de lemn prețios (nu știu de care, că nu sunt expert), un pat mare și confortabil, o fereastră ce dădea spre orașul ăsta care încă nu știam dacă îmi place sau nu. Am plecat la culcare convins că am făcut alegerea potrivită atunci când am intrat pe Google și am scris cazare București. Aveam trei zile la dispoziție să scriu articolul și să o revăd pe Lidia.

Ziua 2 – Micul Paris?

Mi-am început ziua notând primele impresii în timp ce mâncam un mic dejun excepțional. Apoi mi-am amintit că orașul ăsta se numea cândva Micul Paris. Cum hotelul era aproape de Arcul de Triumf m-am gândit că nu ar strica să îmi încep de aici turul și să văd cât de mult se aseamănă cu fratele său mult mai cunoscut.

Am pornit într-acolo pe jos. Era tot frig, cred că nici acum nu m-am călit în de-ajuns în privința asta. De la arc (care da, aduce un pic cu cel franțuzit) nu știu în ce direcție am luat-o că am ajuns pe o alee denumită (culmea!) Michael Jackson. De fapt, apoi m-am lămurit că eram într-un parc… cred. Nu prea știu română, de fapt nu știu deloc. Cu șoferul de taxi m-am înțeles mai mult prin semne. Am mai hoinărit prin parcul ăla. Apoi am ieșit pe nu știu ce stradă. M-am tot plimbat, am făcut poze. Împletitura arhitecturală se continua la infinit, dar parcă-mi plăcea Bucureștiul ăsta era un soi de fusion… mult mai vesel decât Parisul, cu oameni mai puțini dar la fel de grăbiți.

Am ajuns la o stație de metrou și, cu ajutorul unor studenți, mi-am cumpărat o cartelă. M-am urcat într-un metrou la întâmplare. Erau mulți oameni.. prea mulți. Doi adolescenți se sărutau de zici că urmau să facă sex în secunda doi, lângă ei era o băbuță oripilată și, puțin mai încolo,  o tipă destul de interesantă citea ceva de Bukowski (doar asta înțelesesem de pe copertă).  Gândindu-mă la lucrurile pe care le știam de la Lidia și la ceea ce văzusem până acum, mi se părea că Bucureștiul se potrivește cu Bukowski (și nu doar datorită numelui).

Spre seară m-am întors la hotel. Eram frânt, reușisem să strâng ceva material nu doar cu Bucureștiul pe care-l văd turiștii ci și cu locurile de sunt mai ferite de ochii străinilor. Tot nu știam nimic de Lidia… Însă în fața hotelului mă aștepta o frumusețe cu părul roșu, nuanța aia pe care o știam eu bine…

  • Sally mi-a spus că ești aici! (mi-a zis ea năpustindu-se în brațele mele).

Ziua 3 – Muzica

domenii-6-150x150M-am trezit singur în pat, dar nu în cameră. Lidia, îmbrăcată în cămașa mea, fuma privind afară pe fereastră.  Părea ruptă din alt film. Trupul ei își pierduse bronzul californian, dar părea mai senzual, cu rotunjimi mai periculoase, era delicată și fragilă în același timp. Până și fumatul părea un gest cu totul și cu totul diferit, mai aristocratic decât fusese în toată istoria lui… Jumătate din fața ei era, însă, înăuntru. O vedeam dezamăgită. Tipul ăla chiar era un idiot… dar nu voia să vorbească despre asta, mi-a interzis cu vehemență să vorbesc despre el. Prin urmare, mi-am zis să profit de ocazie și să o recuceresc. Cum hotelul avea saună și jacuzzi am invitat-o la o zi la SPA. Și cât de frumos a fost! Parcă și pe fața ei începuse să se contureze un zâmbet (asta după ce s-a mai relaxat puțin).

La un moment-dat, am cuprins-o în brațe. Ea m-a privit ciudat și mi-a spus că nu-i vine să creadă că sunt eu. Iar eu i-am spus adevărul: nici mie nu-mi venea să cred că sunt eu.

Seara, cum știa despre articol m-a dus mai întâi la un local tradițional… Doamne, ce mâncare și ce muzică… noi, americanii, nu știm ce-i aia viață, ce-s alea sentimente… nici nu trebuie să înțelegi limba asta – totul transmite un mesaj. Apoi, să fac diferența, m-a dus într-un club. Nu era prea diferit de ceea ce știam eu – decorativ vorbind. Muzical – o combinație între piese în genul celor pe care le auzisem în restaurant cu elemente de trip-hop, hip-hop, dub-step și dancehall. Genial! Muzica aia mă bântuie și-acum cu un hăulit ce nu se mai oprește, chiar m-am abonat la canalul de YouTube al formație respective. Și alt lucru care mă mai bântuie după seara aceea: imaginea Lidiei dansând. Începusem să recâștig teren? (nu știu nici azi).

Ziua 4 – Ultima zi

Nu m-am mai trezit lângă Lidia. Camera mi s-a părut tare ciudată fără ea. Nu știu, se potrivea cumva cu decorul ăsta elegant. După micul-dejun am făcut o scurtă plimbare, eram curios să văd și fața religioasă a Bucureștiului. În apropiere de hotel era o biserică ce avea un acoperiș verzui ce acum contrasta într-un mod plăcut cu arămiul și galbenul frunzelor. Impozantă pe dinafară, caldă și liniștitoare pe dinăuntru – cam asta a fost impresia pe scurt, restul… am imortalizat în fotografii – acum e prea recent să descriu toată pacea pe care am simțit-o.

M-am întors la hotel și am urcat în cameră pentru a-mi face bagajele. Trebuia să mă despart de Bucureștiul ăsta care mă fascinase și de tot ce însemna el… de hotelul ăsta neașteptat de elegant, de confortabil, primitor și de Lidia (temporar – ne promiseserăm că nu o să ne scriem până ce eu nu ajung înapoi în LA, să se așeze toate trăirile astea… și o înțeleg totul a fost prea repede pentru ea: copilul tipului ăla, venirea mea, ei nu-i plac telenovelele).

Când am coborât la recepție mi s-a spus că am un mesaj. Pe plic scria că e de la Lidia și că trebuie deschis când sunt în avion.

Cine știe, poate că o să mă întorc mult mai curând decât mă așteptam în acest hotel, oricum mi-am propus să revin mai des…

residence-hotels-mic

P.S.

Acesta a fost episodul 5 din povestea SuperBloggerească.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s