Biblioteca de pe Străduţă · La plimbare pe străduţă

Cei doi domni din Bruxelles

cei-doi-domni-din-bruxelles_1_fullsizeExistă vreun scriitor pe care-l divinizez? Sigur că da! Eric-Emmanuel Schmitt. Motivele sunt evidente: scrie cu lejeritate, dar fără a banaliza subiectele abordate. Pentru cine înțelege și știe cum să descopere astfel de lucruri, scrierile lui Schmitt au o profunzime aparte.

Și totuși… cum de curând mă tot familiarizez cu platforma Goodreads, am început să acord calificative cărților citite și, nu mică mi-a fost mirarea să văd că până și conaționali de-ai săi în compară cu Coelho. Da – și operele sale au o dimensiune filozofică, însă în operele lui Eric-Emmanuel Schmitt mesajele așteaptă (de cele mai multe ori) să fie descoperite, la Paulo Coelho acestea te lovesc precum un croșeu de dreapta aplicat strategic. Schmitt are o subtilitate și o eleganță tipic franțuzească.

De aia spun că trebuie să înțelegi și să știi cum să descoperi substraturile unei text. De pildă, în cea mai recentă carte citită – Cei doi domni din Bruxelles – tema abordată este iubirea, dar nu cea tipică ușor de detectat de la un kilometru, ci iubirea pură, adesea invizibilă. Cartea se compune din cinci nuvele ce tratează câte un aspect al iubirii (mai mult sau mai puțin controversat) + un jurnal de scriitură ce conține mărturii ale scriitorului din perioada redactării nuvelelor.

Cei doi domni din Bruxelles, nuvela ce dă și titlul volum82559dfb38af9c1e9c357bb0e21a04beului tratează și cel mai controversat subiect. Geneviève se trezește peste noapte cu o moștenire substanțială. Însă nu are nicio idee cine este misteriosul binefăcător. În urmă cu mulți ani, fix în ziua în care ea s-a căsătorit cu soțul ei, în spatele coloanelor bisericii, un cuplu de homosexuali și-a jurat credință veșnică. Marcați de diverse aspecte ce nu se regăsesc în relația lor, cei doi domni devin un soi de protectori ai noii familii devenind un soi de martori din umbră al bucuriilor și neîmplinirilor cuplurilor. În această nuvelă, scriitorul trasează diferențele dintre un cuplu homosexual și altul heterosexual, arătând că nu întotdeauna cel care se bucură de aprobarea societății este și cel mai fericit.

Vă sfătuiesc să nu ocoliți cartea, din pricina acestui subiect. Veți fi surprinși câte puteți afla din povestea celor doi domni și, în plus, nu vă închipuiți până unde merg cei doi în demersul de a sprijini celălalt cuplu.

Cea de-a doua nuvelă, mă duce un pic cu gândul la celebrul vers „care-i om și care-i câine” din cântecul Ionelei Prodan. Nimeni nu poate înțelege de ce doctorul Heymann este atât de atașat de câinii pe care i-a avut de-a lungul timpului. Motivul este unul bine-păstrat și își are rădăcinile în vremurile în care doctorul era prizonier într-un lagăr nazist.

În general, ne-am aștepta ca un triunghi amoros să fie format dintr-o femeie și doi bărbați / un bărbat și două femei… Dar ce se întâmplă atunci când triunghiul este format dintr-o femeie, soțul ei actual și fantoma fostului soț? Poate aceasta să accepte obsesia soțului actual pentru fostul ei soț și cariera lui?

Alba trebuie să accepte faptul că fiul ei perfect sănătos a murit, în vreme ce nepotul ei grav bolnav este salvat ca prin minune de un transplant de inimă venit fix în aceeași zi cu moartea celui dintâi. Gândurile încep să nu-i dea pace femeii și ajunge să se întrebe dacă în pieptul nepotului ei nu bate chiar inima fiului. Poate fi asta o compensație pentru o mamă sau se va simți de parcă a fost jefuită de propria familie?

În ultima nuvelă asistăm la urcușurile și coborâșurile din viața unui cuplu: bucuria conceperii unui copil, decizia neînchipuit de dificilă de a renunța la sarcină din pricina unei malformații grave descoperite, solidificarea relației și destrămarea ei.

Iubirile prezentate de Eric-Emmanuel Schmitt, nu sunt deloc ușor de ghicit. Poveștile ni se dezvăluie treptat,  de parcă o cortină s-ar ridica incredibil de lent spre a ne dezvălui, în cele din urmă, o minunăție.

Nici jurnalul de scriitură nu e de ocolit. Eu, cel puțin, sunt fana jurnalelor lui Schmitt. Aici sunt trecute felurite însemnări despre modul în care sunt scrise poveștile, felul în care acestea se întrepătrund nu doar una cu alta, ci și cu realitatea.

„O povestire ascunde în ea o alta. Dacă o prinzi pe cea dintâi, ți se oferă șansa de a o zări pe următoarea.

Un volum de nuvele este o haită de sălbăticiuni urmărită pe teren. Povestirile sunt diferite, dar au multe în comun.

În caz contrar, a le strânge laolaltă s-ar dovedi arbitrar.” – mărturisește autorul în jurnal.

Voi ați citit această carte, v-a plăcut? Ce altceva ați mai citit în ultima vreme?

Anunțuri

13 gânduri despre „Cei doi domni din Bruxelles

  1. M-ai făcut curioasă! Gosh, iubesc atât de mult felul tău de a te exprima…legat de orice! Eşti doar o minunată scriitoare. Btw, am cumpărat astăzi cartea după care s-a făcut filmul LION de Saroo Brierley. Ai văzut filmul sau ai citit cartea? Păreri? 💜
    -A.

      1. Fețele tale zâmbitoare, tho! Mi-ar plăcea să ne cunoaştem cândva! Şi legat de carte, poate vom schimba păreri curând. Mi-ar plăcea! ( de ce totul sună mai bine în engleză?) ☺
        -A.

  2. Am citit de acest autor:”Cea mai frumoasa carte din lume” care m-a impresionat profund si „Elixirul dragostei” superba la randul ei.❤

  3. Am citit aceasta carte si i-am facut si eu o prezentare pe blogul meu, daca doresti sa vezi parerea mea. Sunt in asentimentul tau, o carte pe care o recomand cu drag. Mi-a placut mult recenzia ta!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s