La plimbare pe străduţă · Tonomatul uriaş cu muzică şi poveşti de pe străduţă

La Bohème (Noi 1)

sursa foto: http://www.bloglovin.com/blogs/mk-7767919

Ea mirosea a câmp sălbatic și-avea zâmbet de înger, așa mi-o amintesc. Avea părul lung și negru ca apele Senei pe timp de noapte și ochii adânc de verzui precum o pădure. Îi plăcea să ne plimbăm cu metroul, să fim storcoșiți de turiști și bombardați cu atâtea tonalități și accente diferite. Studia sociolingvistica sau ceva de genul ăsta, deci îi plăcea să observe astfel de chestii. Putea să se plimbe ore întregi cu metroul și să observe cum vorbesc oamenii, mai ales străinii. I se părea amuzant cum unii poceau numele unor stații, de multe ori Michel Sembat devenea (săracul) Michel sans bas, iar eu o necăjeam amintindu-i că mai ales când se enerva trecea imediat într-o „franspaniolă” de neînțeles.

Îi plăcea și să se plimbe pe străzile Parisului. Se îndrăgostise de tot ce însemna clădire veche, fie ea monument istoric sau o căsuță ceva mai ponosită undeva printr-un cartier mai puțin faimos. Îi mai plăcea să stea pe asfalt, așa ca toți studenții, în fața Pantheonului cu o sticlă de bere vorbind nimicuri cu studentele ei. Adora să-mi fure câte o pânză și să picteze flori, făcea mereu asta după fiecare moment când mă lăsa să îi depășesc barierele. Așa își reîncărca bateriile.

În fiecare dimineață privea de la fereastra studioului spre Sacre Coeur în timp ce-și sorbea cafeaua și-abia apoi pleca spre apartamentul ei. Mi-a spus de multe ori că nu se va sătura niciodată de priveliștea aia. Dar n-a fost așa.

În ultima zi în care am văzut-o purta niște pantaloni din denim și-un tricou alb. Părul lung îi cădea pe spate. Deși era abia iunie, pielea ei era de culoarea caramelului și parcă mă îndemna să visez la o vacanță în Miramas-ul meu natal. Își îndeplinea ritualul de dimineață și eu o priveam atent. Mă gândeam în acele clipe s-o pictez așa, aș fi numit tabloul „Muza din Montmartre”. După ce și-a băut cafeaua s-a întors spre mine și mi-a spus: „Louis, nu mai sunt țigări! Nu te duci tu să cumperi de la domnul Ahmed?”. Și-am plecat, neștiind că alea au fost ultimele ei cuvinte.

Când m-am întors am observat că tot ce-mi rămăsese de la ea era un telefon vechi și-un bilet pe care scria să n-o caut că n-o s-o găsesc. Nu am putut să fac asta, am condus ca un bezmetic prin tot Parisul  și n-am găsit-o.

 Oare cine mi-a furat-o?

 

Anunțuri

13 gânduri despre „La Bohème (Noi 1)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s