În trecere pe străduţă · La plimbare pe străduţă

Guest post: O poveste clasică

A.S.

Povestea de sâmbăta aceasta am primit-o de la un cititor sau o cititoare fidel(ă) al/a blogului și, totodată, un/o prieten(ă) drag(ă) care dorește să-și păstreze anonimatul.  Sper să vă placă!

classic story
sursa foto: Pinterest

               Stau cuibărit în scaunul de la birou și, cu ochii ațintiți asupra monitorului, navighez pe rețelele sociale. Dau muzica mai tare, închid ochii și încăperea este inundată de ritmurile muzicii lui Lord Huron. Simt că fiecare notă muzicală, fiecare cuvânt ce elogiază ,,The Night We Met” îmi atacă trupul, înțepându-l, străpungându-l, lăsând în urmă vânătăi. Toate acele, toate pumnalele încrustate, toate săbiile proaspăt lustruite îmi pătrund prin piele, tot mai adânc, tot mai puternic, mânjindu-se cu sângele-mi roșiatic. Chiar și așa, sunt imun, suport fiecare lovitură de spadă în mod eroic, îmi las gândurile să zburde pe o pajiște veștejită și, pe alocuri, fumegândă.

       Deschid ochii și îmi trec degetele peste brațele dezvelite, peste chipul aspru, brăzdat de lacrimi sărate. Nu se zărește niciuna din acele răni, sângele nu izvorăște din trupul vlăguit și nu șiroiește pe piele ca un pârâu pregătit să iasă din matcă. Nici urmă de zgârietură. Epiderma îmi este intactă, conservată de coconul lacrimilor. Numai inima îmi este sângerândă, căci un jungher tocit a pătruns în ea, tăind mușchiul în două, secționând arterele și venele purtătoare ale lichidului cald. Cu fiecare strop de sânge vărsat, mă simt tot mai stors de putere. Inima îmi este atât de ofilită, încât niciun cardiolog nu ar mai putea-o resuscita. Iubirea se scurge din ea, la fel cum viața pare să-mi abandoneze trupul…

     ,,I had all and then most of you
Some and now none of you”

     Privirea-mi este încețoșată, încerc să dau la o parte barierele invizibile care mă separă de lume, care încearcă să pună stăpânire pe mine, să mă doboare și să mă asimileze într-un vid nesfârșit, întunecat și nespus de înfricoșător. Totul în viața asta se întâmplă treptat. Pas cu pas. Treaptă cu treaptă. Bucățică cu bucățică. Acum ai totul, mâine jumătate din cât aveai, poimâine un sfert, iar, la un moment dat, sfârșești prin a rămâne cu nimic. Sau, cel puțin, cu o tăcere mormântală și învăluit de o atmosferă funebră asemănătoare celei din poezia lui Bacovia.

      Înțeleg mai bine decât oricine semnificația acestor versuri și poate că și ea le-ar înțelege. Poate. Un cuvânt pe care l-am introdus, recent, în vocabularul meu și pe care nu ezit să-l utilizez frecvent. În viața mea totul este ,,posibil”, totul e incert, singura certitudine o reprezintă refuzul ei. Un refuz urât, hidos, un gest lipsit de eleganța și rafinamentul cu care ea era înzestrată înainte sau cu care părea că este înzestrată.

      Am crezut că-mi aparține, că sufletele noastre s-au cuibărit unul lângă altul, că și-au făcut sălaș în sanctuarul lui Venus, că s-au contopit într-un dans neînțeles, într-un vals pe muzica lui Chopin. Dar m-am înșelat și am devenit martor al propriei neputințe. Mi-a scăpat printre degete și a plecat, a dispărut, iar eu m-am înecat în lacul umplut de lacrimile vărsate…

        Totul sau nimic. Ar suna mai degrabă a lege a junglei. Mori sau trăiești. Ucizi sau ești ucis. Mănânci sau te lași mâncat. Atât de crud, dar complet adevărat. Se spune că trebuie să-ți accepți destinul fără a te opune, fără a te revolta. E suficient să strângi din dinți și să te arunci în foc, să lași flăcările să te învăluie, să-ți golești mintea de orice gânduri. După ce arzi, după ce suporți toată acea căldură infernală, după ce nu rămâi decât un pumn de cenușă, urmează să renaști, să prinzi viață. Pasărea Phoenix reușește asta de fiecare dată, dar eu nu cred că voi avea la fel de mult succes.

   Îmi înăbuș un suspin și încerc să ascult doar fundalul sonor al melodiei, să îmi distrag atenția de la cuvinte. În zadar. Cuvintele îmi suscită interesul, îmi captează atenția și sfârșeșc încă o dată prin a le asculta. Par să vorbească despre mine și despre ea sau, mai bine zis, despre mine și despre lipsa ei. Le-am ascultat de zeci, de sute de ori în ultimele zile. Și am plâns. Deși cântecul acesta nu face decât să-mi zgândâre rănile, nu mă pot abține. Țin morțiș să-l ascult la nesfârșit, să-l pun pe repeat și să mă las în voia lui.

      Încerc să-i uit chipul, dar mi-este imposibil. De fiecare dată când închid ochii, el își face apariția în mintea mea. Surâde, lăsând la iveală două gropițe în obrajii de culoarea piersicii. Ochii îi sclipesc, dar nu fiindcă mă vede pe mine. Nici nu ar putea, întrucât eu sunt cel invizibil, cel aproape inexistent. O umbră care nu face altceva decât să dea târcoale. E înnebunită după el, îl soarbe din priviri. Nici dacă ar zări un zeu din Olimp în carne și oase, bine hrănit cu ambrozie și nectar, nu l-ar privi cu atâta fascinație.

     Nu o înțeleg și nu cred că o voi putea înțelege vreodată. Ce are el și nu am eu? Cu ce este el mai bun decât mine? Cu excepția fizicului de invidiat, atât de apreciat de toate fetele din liceu, nu cred că are nimic de oferit. Are o situația financiară bunicică, dar, ca întotdeauna, nu banii îl fac pe om domn. Este un idiot, un nesimțit, lipsit de orice bun simț. Termenul ,,politețe” îi este, cu siguranță, necunoscut. Un elev mediocru, care nu excelează nici măcar la ora de educație fizică. Este prea bun pentru a se coborî la nivelul nostru, al celor inferiori. Un bădăran de care toate fetele sunt îndrăgostite. Adolescentele prostuțe ar da orice numai să fie salutate de individul ăsta.

     Și… era să uit! Îl cheamă Angel. Atât el, cât și cei din jurul său se străduiesc să-l pronunțe ca în engleză. Degeaba. Tot un înger decăzut rămâne. Ori erau băuți părinții lui, ori a fost schimbat la naștere și înlocuit cu un alt bebeluș. Se îmbracă în negru, respectând tiparele modei în ceea ce privesc modelul pantalonilor, accesoriile pe care le poartă. Are un păr blond de la mama natură, din care nu lipsesc niște șuvițe negre făcute din prea mult exces de zel, bănuiesc.

     Îl cunosc încă din clasa I. Întotdeauna m-a ignorat, cel mult mi-a aruncat câte o înjurătură, câte o vorbă batjocoritoare. M-a îngrețoșat mereu comportamentul lui, însă nu voi uita niciodată scenele la care am fost, fără să vreau, martor. Câți puști nu au fost bătuți fără un motiv adevărat, din dorința lui de a-și manifesta superioritatea! La un moment dat, ridicase mâna la o fată și o apucase de păr de față cu toată lumea. Se spune că respectiva ar fi îndrăznit s-o jignească pe iubita lui. A tras-o de coada frumos împletită, a pălmuit-o și aproape că a dat-o cu capul de pereți. Sărăcuța plângea cu sughițuri și tremura neajutorată. Nimeni nu a reacționat, nici măcar eu. Eram în gimnaziu și ca în prezent nu eram prea curajos de felul meu. Când îmi amintesc, regret că nu am spus ceva, că nu l-am oprit, deși m-aș fi ales, fără doar și poate, cu niște pumni în coaste. Eram un fricos și așa am rămas. Poate că din acest motiv nu am putut-o păstra aproape de mine. Nu că ar fi fost vreodată a mea cu adevărat…

    Mi-aș îneca amarul în băutură, dacă aș ști că asta m-ar putea ajuta cu ceva, dacă ar fi o soluţie pentru inima mea zdrobită. Nu știu de ce, dar mai mult decât oricând simt nevoia să scriu, să îmi aștern sufletul pe hârtie și, implicit, să dau glas suferinţei ce mă mistuiește la interior. Faptul că-mi direcţionez energia în scop artistic  ar putea avea și un rol terapeutic. Dar… pe cine încerc eu să păcălesc? Artistic, vasăzică? Nu fac arta, nici nu ar fi posibil. Scriu doar pentru a potoli setea ce-mi vlăguiește trupul. La urma urmei, cine ar citi aceste aberaţii? Cine ar crede că un adolescent poate iubi și, mai apoi, suferi din dragoste? Cine ar fi impresionat de lacrimile mele? Cui i-ar păsa?

     Nimănui…

Anunțuri

16 gânduri despre „Guest post: O poveste clasică

  1. Sensibila transpunere a trairilor iubirii neimpartasite, adesea specifica adolescentei. O suferinta de care fiecare din noi s-ar fi lipsit insa care ne ajuta sa crestem si sa traim cu mai multa plenitudine atunci cand intalnim perechea cu adevarat potrivita. Muzica reuseste sa transmita mai mult decat pot cuvintele singure, de aceea ne insoteste adeseori in toata gama de sentimente.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s