Fetele de la bar · Gânduri scrise · Poveştile mele

Anais (1)

Paris… bunica a tot insistat să venim aici. Parcă o și aud: „O să-ți prindă bine, hai, de când nu ai mai fost? De la înmormântarea Josephinei? Ah, nu… nu cred c-ai fost atunci… Știi măcar unde e înmormântată? Cred că se răsucește încontinuu din cauza asta! Ăsta e respectul tău față de noi două?”

Avea dreptate. Nu fusesem la înmormântarea bunicii Josephine. Sigur, în ultimii ani devenise o acritură, dar tot bunica mea era. Nu puteam șterge cu buretele toate amintirile frumoase doar pentru câțiva ani în care ne-am distanțat… o înțeleg oarecum. Parcă o văd și-acum cu fața ei senină prea puțin atinsă de riduri, ochi verzui și părul lung vopsit într-o nuanță de blond cenușiu. Întotdeauna arătat ca o vedetă de cinema din anii ‘60-‘70. Evident, în imaginea asta poartă și cerceii ei preferați de la Cartier: o tortiță destul de groasă din aur cu multe diamante de care mai era atașat încă un cerc… Mama i-a confiscat și acum îi poartă zilnic deși nu prea se potrivesc cu tunsoarea ei nereușită de garçon și garderoba compusă doar din costume anoste, masculine. De unde o fi moștenit maică-mea gusturile acestea oribile la haine? Părinții ei au fost doi oameni extrem de eleganți, bunica a fost chiar un adevărat fashion icon al societății pariziene… Eh, în fine, cert e că am venit în Paris doar pentru a-i aduce un omagiu buncii Josephine și pentru a-i face pe plac singurului membru al familiei care mai vorbește cu mine.

E deja seară. Am ieșit să mă plimb prin oraș. Bunica Todorka era cam obosită, zborurile cu avionul nu mai sunt de ea. Am mers pe jos de la hotel până la cea mai apropiată stație de metrou ignorând zecile de trecători între care mulți turiști care făceau poze până și clădirilor care nu erau monument istoric. Oare ce-or vedea atât de special la Paris? Mie mi se pare o mare de clădiri de culoare… hmmm… grej și-atât. Un oraș normal, dar sufocat de faimă… Am coborât la metrou și mi-am luat un card Navigo pentru o săptămână, nu știi niciodată când ai nevoie! Ah, uite un lucru care-mi place la Paris: transportul în comun  foarte bine pus la punct!

M-am urcat într-un 9 și-am început să-mi spun în gând stațiile pe care cred că le învățasem pe dinafară, încercând să ignor spaniolii din spatele meu care discutau pe un ton destul de ridicat. Jasmin, Ranelagh, La Muette, Rue de la Pompe, Trocadero, Iéna, Alma Marceau, Franklin D. Roosevelt – aici am coborât și m-am urcat într-un 1 și mi-am continuat șirul stațiilor: Champs Élysées Clemanceau, Concorde, Palays Royal – Musée du Louvre.

Am coborât din nou,  ieșind din metrou mai mult împinsă de turiștii curioși care au dat buzna afară. Am urcat și eu la suprafață. Noaptea se aduna în valuri deasupra Luvrului făcându-l să pară desprins dintr-altă lume… Tăcut, solemn, nemuritor – doar afișele din jur parcă-l aduceau în lumea noastră mult prea grăbită.

DSCN2507

Mulțimea se ducea parcă grăbită spre intrare, iar un negru încerca să le vândă niște chestii luminoase absolut kitschoase. Mi-am continuat plimbarea pe jos. Aceleași clădiri pe care le mai văzusem de o mie de ori. Îmi amintesc cum mă plimbam cu bunica Josephine și bunicul Henri pe străzile acestea și el parcă știa povestea fiecărei clădiri. Cred că i-am ascultat poveștile până mi s-a acrit de tot de Paris și, totuși, în seara asta parcă am nevoie de ele mai mult ca oricând.

Noaptea devenea tot mai neagră. Clădirile parcă deveneau un grej tot mai închis. Pe lângă mine a trecut o patrulă de poliție când am realizat pe unde eram: ajunsesem aproape de Pont Neuf. Mă cam dureau picioarele, dar am continuat să merg… am ajus prin Île de la Cité și-am continuat să merg până la Notre Dame. Am zăbovit o clipă admirând cum mănăstirea seculară se cufunda în tăcerea nopții și-n sute de blitz-uri. Apoi m-am dus spre metrou, am mers doar o stație până la Cluny La Sorbonne.

Am coborât din nou și m-am plimbat prin cartierul Latin până când am intrat într-un bar ademenită de o voce asemănătoare cu a Sofiei.

Rien de rien, non…

Da, chiar asta cânta. Mi-am mângâiat instinctiv încheietura mâinii drepte unde îmi tatuasem cuvintele mele de căpătâi: Je ne regrette rien!

M-am așezat la o masă într-un colț, mi-am comandat un pahar de vin rosé și-am început să  îngân non, rien de rien, non, je ne regrette rien.

Un tip s-a așezat lângă mine. Părea un pic cunoscut. Un costum elegant, dar puțin învechit, ochelari pătrățoși ce adăposteau niște ochi cafenii și triști…  Era chiar el, scriitorașul Sofiei. Oare mă recunoscuse? S-a holbat puțin la mine și-apoi a îndrăznit să mă întrebe de vorbă:

  • Îmi cer scuze, dar îmi păreți foarte cunoscută…
  • Da?!
  • Sunteți cumva Anais… Anais…

Cred că încerca să-și amintească numele meu de familie, dar i-am scurtat efortul, căci oricum nu-l știa.

  • Da, eu sunt!

Am continuat să vorbim o vreme despre politică, Bulgaria și, evident, prietena mea Sofia. Apoi ni s-a alăturat o tipă cu părul roșu, dar nu roșu ca al meu, un roșu intens și ochii verzi ca de șarpe. Părea tare interesantă, cică era verișoara scriitorului – cum naiba? Parcă erau două persoane complet diferite. Discuția a devenit tot mai animată, dar scriitorașul era obosit din cauza unei conferințe așa că ne-a lăsat singure la un moment-dat.

*

Nu știu unde m-am trezit. Tipa roșcată era lângă mine și totul era confuz. Cum naiba se terminase noaptea? Oare camera asta în alb și negru e a ei sau unde am dormit? Telefonul mi-a sunat, era bunica Todorka îngrijorată,  i-am spus că o să vin cât pot de repede. Am închis și lucrurile deveneau mai clare… Am privit-o pe roșcată cum dormea și brusc am început să simt goliciunea – eram fix precum monumentele pe care le văzusem aseară: cufundate în întuneric și liniște, în ciuda maiestuozității lor.

Va urma

Anunțuri

5 gânduri despre „Anais (1)

  1. 🙂 Eu nu prea citesc carti, în ultima vreme, însa, daca povestea asta e déjà scrisa între copertile unei carti, o vreau în biblioteca personala, neaparat ! Esti fenomenala si surprinzator de imprevizibila ! Abia astept continuarea !
    O noapte de vis, prin vechiul Paris ! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s