Fetele de la bar · Poveştile mele

Anais (2)

anais 2
sursa foto: Pinterest

Am ajuns destul de repede la hotel. Am luat un mic dejun destul de simplu: croissant cu unt și dulceață de caise. Apoi am comandat și o cafea simplă, fără zahăr, fără nimic – neagră și amară. Așa prefer cafeaua dimineața: un soi de ceașcă plină cu realitate.

  • Unde ți-e gândul? m-a întrebat bunica.
  • Nicăieri.
  • Te cunosc, Anais… Cine crezi că-ți schimba scutecele și-ți făcea baie? Maică-ta? Ea zici că era speriată de bombe după ce te-a născut, nu știa ce să facă, se temea să te țină chiar și în brațe uneori…

Mama… oare m-a iubit vreodată? Când eram mică, era mult prea strictă cu mine… nu ieșeam nici măcar să ne jucăm în grădină. Apoi a venit adolescența, cu veșnicele ei neînțelegeri și-n cele din urmă, când a aflat adevărul despre prima mea relație, a devenit o străină.

  • Of, îmi pare rău – te-am întristat și mai tare!
  • Nu, bunico, nu! Până la urmă asta e realitatea: nu știu dacă mama m-a iubit vreodată.
  • Ei nu, ți se pare… Doar că așa e firea ei: mai glacială. Dar te iubește, crede-mă!
  • Mă iubește? Bunico, ești singura persoană din familie care mai vorbește cu mine!
  • Dar te-ai gândit vreodată cu tu te-ai depărtat de noi? Te-ai auto-exilat în cartierul ăla rău famat? … Știu că noi am greșit, ți-am reproșat multe fără să încercăm măcar să te înțelegem… știi că mai ales părinții tăi sunt foarte orgolioși, nici în ruptul capului nu ar recunoaște că au greșit!
  • Și ce să fac, să apar pe neanunțate acasă?
  • Eh, uite, ai și spus „acasă” – nu-ți trebuie invitație specială să te întorci acasă și sunt sigură că acei doi catâri vor înțelege și ei cu timpul că trăim alte vremuri, am înțeles eu care sunt o ramolită.

A început să râdă.

  • Nu ești ramolită, bunico! Cum să fii ramolită? Tu?
  • Eh, acum, să nu ne ascundem după deget. Nici măcar chirurgia estetică nu face minuni după ce ajungi la borna 70.

Am început amândouă să râdem. Un domn foarte elegant de la masa cealaltă, cam la vreo 60 de ani se uita galeș la bunică-mea.

  • Uite, chiar ai un fan! Îi spun eu în șoaptă.
  • Fan? Eh, câți de genul nu am văzut eu… m-am și plictisit de ei. În fine, ce zici, facem cum am spus și după ce ne întoarcem vii cu mine acasă?
  • Nu știu, bunico, mi-e teamă…
  • Teamă, n-ai de ce! Uite, ca să exersăm, o să începem cu Patricia! Chiar am sunat-o și i-am spus că venim. E foarte încântată… ba chiar ne-a pregătit și camere să stăm la ea și nu la hotel… Până la urmă casa ei e și casa ta!
  • Patricia? Ai sunat-o pe Patricia?
  • Da, e parte din familie, nu? Adică familia ta… mie nu-mi e nimic. Hai, e timpul să ieși din carapace, Anais!

Am tăcut o clipă, apoi am realizat că bunica avea dreptate… și până la urmă, ce aveam de pierdut? În plus, îmi era tare dor de Patricia, de plimbările noastre prelungite cu metroul sau pe jos, de discuțiile noastre de adolescente visătoare și toate planurile absolut ireale pe care ni le făceam, de cum ne sărutam încheieturile întrebându-ne cum oare va fi primul sărut și tatuajele pe care ni le-am făcut în secret…. câte un fluture pe omoplat.

Va urma

Reclame

14 gânduri despre „Anais (2)

    1. Da, nu știu dacă ai observat am multe povești pe blog – unele mai reușite, altele la care trebuie să mai lucrez… La multe, mai ales la Astrid și mai nou și la aceasta, m-am gândit ca la o posibilă carte. Problema e că nu prea îmi place lumea literară actuală, cu unele excepții, evident. P.S. Mulțumesc pentru apreciere 🙂

      1. Am văzut că ai scris multe povești, tocmai de asta te-am și întrebat. Îți doresc mult succes în demersul tău!

  1. Oricâte experiente si aventuri vom trai în viata, bogati ori saraci, negri sau albi, urâti sau frumosi, tineri ori vârstnici, goliciunea dorului de „acasa” va ramâne o rana deschisa si usturatoare pe toata perioada trecerii prin aceasta „vale a mortii”, pâna vom constientiza realitatea efemera a vietii materiei (firesti)desarte, scurte, imprevizibile, analizându-ne existenta (trecerii prin timpul relativ) introspectiv-obiectiv descoperind autenticele valori ale infantilitatii ‘copilului’ interior, lipsit de grijile si stresul cotidian, îngrijit si protejat de parintii responsabili, care l-au facut din IUBIRE si pentru care se ‘sacrifica’ zi de zi pentru ca el(copilul) sa aiva „un viitor si o viata mai fericita decât a generatiilor trecute.
    Poate scoti un best seller…

  2. Ceasca plinã cu realitate… tare mult mi-a plãcut comparatia asta si la fel si noua ta poveste. Îmi place cum le-ai legat pe toate între ele, par mai credibile asa.

    1. Mulțumesc 🙂 Între noi fie vorba, povestea lui Anais va fi puțin mai lungă decât plănuisem (eu voiam încă două părți pe lângă cele scrise anul trecut) pentru că mi-au venit câteva idei.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.