Cred că fiecare generație are bucuriile ei pe care nicio o alta nu le poate înțelege. Astfel, ajungem tot timpul la celebra și deja-enervanta expresie „pe vremea mea…” pentru că, să fim sinceri, indiferent pe vremea cui parcă era mai bine.
Dar vinerea asta nu vreau să vă țin discursuri despre cum era pe vremea mea, despre cum eram mai sănătoși, mai ascultători, mai sportivi, mai deștepți… Vinerea asta vreau să discutăm despre lucrurile de care ne e dor și care ne-au marcat copilăria.
Eu, îmi amintesc cu mare drag de diafilm. Prima dată am făcut cunoștință cu el la grădiniță căci educatoarele strângeau periodic toate grupele în sala cea mai mare și ne puneau o astfel de proiecție. Acopereau fereastra cu o draperie neagră și brusc se făcea liniște! Acela era cinematograful nostru: doar niște imagini statice proiectate pe un perete, iar sonorizarea era asigurată de una dintre educatoare care ne citea povestea.
Până la urmă și mama a făcut rost de un astfel de aparat, văzând cât de mult ne plăcea. Vă imaginați cât de mândră eram că aveam propriul meu aparat de diafilme acasă? Nu cred. Am văzut de un infinit de ori toate poveștile și nu-mi amintesc să mă fi plictisit de ele: Albă-ca-zăpada, Cenușăreasa, Alladin, Turtița năzdrăvană, etc. Și nu doar poveștile mă fascinau, ci și cutiuțele în care stăteau cuminți diafilmele: parcă erau niște cutiuțe mici de bijuterii.
Ce vremuri! Ce amintiri! Și, pentru că sunt sigură că mulți dintre voi au prins epoca diafilmului am găsit un clip pe youtube cu Turtița năzdrăvană!
Vouă de ce vă e dor din copilărie? Ați avut diafilm?
Daa, Turtita!😁
Puf alb, puf gri!??
Din copilaria mea!??? De padurile prin care haladuiam…
Daaaa! Puf alb, puf gri erau iepurași, nu?
Daaa!
😘🤗
Hehehe, ce amintiri faine! Am avut şi eu, şi vecina şi prietena mea din copilărie care locuia în acelaşi bloc. Fiind la ea şi vrând să schimbăm povestea, am constatat că partea de deasupra becului, aia ca un grătărel, ardea foarte tare. Ce idee crezi că am avut? Să punem apă rece. Mda. Evident, a făcut bum, a scos fum şi noi am înlemnit de spaimă.
Ştii de ce-mi amintesc cu mare drag? Nu ştiu cum se numeau, sper să mă fac înţeleasă. Era o chestie sub formă de tub. La un capăt avea un mic gemuleţ, cam cât e acum camera de pe spatele telefoanelor, la celălalt, mai mare, nu se vedea din afară mai nimic. Ne uitam cu un ochi prin acel orificiu şi înăuntru era o lume de culori şi forme care se schimbau dacă învârteam de capătul mare. Se schimba la orice atingere, oricât de mică şi formam imagini extraordinare dar, dacă voiam să le arătăm altcuiva, se stricau imediat, cum mişcam de jucăria aia.
Ştie cineva despre ce vorbesc? 🙄 Tare mi-aş mai dori acum aşa ceva!
Ah și ce mai frigea beculetul ala!!! Îmi imaginez cât de speriate ați fost! Tu zici de caleidoscop? Tare fain, da! 💝
Cred că n-am ştiut niciodată, că deşi ai scris, nu am fost sigură că e ăla. Am căutat pe google şi daaaaaa, ăla e. Oare se mai găsesc?
Mulţumesc!
da, se mai gasesc – uite aici : unice si personalizate! https://www.facebook.com/never.stop.believing.in.unicorns/
eu am 3 caleidoscoape si nu ma mai satur de ele :))
am avut si diafilme… cred ca le mai am, dar s-a pus praful peste aparat.
Ce frumos!!!
Woow, îţi mulţumesc frumos!
Şi eu am, nu ştiu dacă mai merge aparatul. Mi-ai dat idei, trebuie să-l încerc. 🙂
https://www.facebook.com/never.stop.believing.in.unicorns/
😉
🙂
Si eu aveam diafilm si mai aveam si multe placi de pick-up cu povesti pe care le ascultam de foarte multe ori chiar daca le stiam pe de rost.
Ah daaa aveam și plăci de pick-up cu povești, dar la țară, la bunici! Ce vremuri!
Daaa! Ce vremuri! Și eu aveam aparat de diafilm 😊.
Cele mai frumoase „desene” 🙂
Da 😊.
🤗
Doamne ce amintiri frumoase😍😍😍
Era petrecere când ne strângeam sa vedem diaflime!
O daaa, acela era cinematograful acelor vremuri 🙂
Mi-e dor de o realitate simpla, naturala, obiectiva, satul de aparentele înselatoare false. De vremea când din ramuri ne faceam coliba si ne jucam în curtea scolii, pe teren si chiar în clase. 🙂 🙂 🙂 )))
Bineînteles ca diapozitivul a fost una dintre primele satisfactii vizuale virtuale, ce mi-a produs mie, fratilor si surorilor mele,(uneori chiar si parintilor) bucuria descoperirilor frumusetilor lumii în imagini proiectate, fascinante, superb colorate. 🙂
O seara si un weekend superb, draga Diana !
Ce vremuri frumoase!
Au fost, s-au dus ! 🙂 Azi sunt vremuri extrem de frumoase, însa majoritatea nu le traim, ci le irosim purtati de valurile artificiale, pe la geamurile si usile virtuale, pierzând esentele perceptiilor simturilor naturale, elementare, simple, calde încarcate de candoare, de culoare si de câmpii cu arbori verzi si înfloriti, cu fluturi si cu flori placut mirositoare, simtind în partasie unii cu altii bucuria si feeria lumilor paradoxale…:)
Exact…
Diafilm… da. Ce lume frumoasa. Ai sa râzi dar mi-e dor de agrise. Aici nu am vazut si mi-a arătat ieri cineva pe fb un agris poleit in gheata. Bunica avea agrise in grădina…
N-am mâncat niciodată agrișe, dar dudele vecinei de la țară erau un deliciu. Avea niște duzi ale căror crengi ajungeau până peste gardul nostru și eu și sora mea ne înfruptam de acolo, iar nepoatele vecinei făceau același lucru cu vișinul nostru 😂
Iată un gadget pe care l-am ratat. :)) Mi-e dor de benzile de magnetofon pe care ma inregistrasem recitand poezii sau cantand, de casetele VHS cu desene Disney peste care am facut prostia sa inregistrez emisiuni de la TV. Ah, si tot de la Disney mai aveam o colectie de benzi desenate pe care cred ca le-am aruncat. 😦
Cum l-ai ratat? Suntem cam aceiași generație! Și eu aveam benzi de la Disney cu Micky și Donald 😀
Nu știu… Aparatul ăla sau ceva asemanator imi aminteste doar de unii profesori care proiectau niste planse transparente cu el.
Dar ce spui tu era un fel de mini proiector de cinema pe film din cate am vazut… Chiar nu am avut parte de asa ceva.
Da dar imaginile erau statice…
Vad ca se gasesc pe olx. Uite asa am aflat ceva nou despre ceva vechi. :)) Eu stiam doar de acele retroproiectoare.
Eh acum știi și de altceva 🙂
Da, imi amintesc de diafilm. Nu aveam acasa, doar la gradinita si la scoala ne proiecta asa ceva. Foarte fain. 🙂
Da, era chiar fain 🙂
Cred că ne e dor și pentru că era o perioadă fără griji… Mie îmi e dor de casetele video, aveam o obsesie pentru asta. Apoi, păstram cu drag o serie de cd-uri cu filme pe care le pasam de la unii la alții, între prieteni. Mi-e dor de multe…
Ah, daaa… Ce nebunie era cu video-urile, apoi cu cd-urile cu filme 🙂 tehnologia nu era atât de avansată, dar parcă era mai frumos și parcă interacționam mai mult unii cu alții 🙂
Da, noi ne strângeam mai mulți. Nu aveau toți calculatoare atunci. 🙂
Exact!!!
Eu acasă nu am avut și nici la grădință/școală nu-mi amintesc să fi văzut ceva proiectat. Totuși parcă, acum că scriu, am o imagine în cap cu doamna învățătoare și un proiector. Dar e prea vag. Mie îmi e dor de trocare. Nu știu cum le cunosc alții, noi așa le știam. Era o placă de lemn, o scândură mai exact, ce găseam și noi mai frumos prin curte, căreia băieții mai pricepuți îi atașau roți din rulmenți. Străbătem cu alea tot satul. De multe ori, în funcție de rulmenți, scoteau un sunet infernal, dar nu conta 🙂
Am găsit aici, uite https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/niste-studenti-din-gorj-si-au-construit-propriile-carucioare-cu-rulmenti-pentru-a-si-reaminti-de-copilarie-video.html
Ah, eu nu am avut trocare… Putem spune ca suntem chit?
Spunem 🙂 Deși mi-ar plăcea să dețin acum un aparat ca să pot proiecta pe perete.. așa ca în filme când oamenii se urcă într-un pod cu de toate, dau peste proiector și își pun filmulețe cu ei de demult…
Ah, daaa, ar fi super 🙂
Imi aduc aminte vag, in ceata, de diafilm.
Faine amintiri! 😍
Daaa 🙂