Ora de sport

sursa foto: stirile protv.ro

Despre subiectul de azi voiam să scriu de mult, dar parcă nu a fost momentul… sau poate n-am avut curaj. Eh, iată că azi, fie ce-o fi, astăzi scriu despre ora de sport în școli.

E ea necesară? Nu contest asta. Mișcarea e obligatorie pentru o dezvoltare sănătoasă, armonioasă. Totuși, problema mea e cu modul în care se țin aceste ore începând de la clasa întâi (adică 0, dar eu am prins alte vremuri) până la facultate (am avut o disciplină la liberă alegere care, de fapt, nu a fost chiar atât de liber aleasă).

Nu am fost niciodată vreun mare talent la sport, dar măcar îmi dădeam silința. Însă, cu o singură excepție, nu am văzut vreun profesor care să aprecieze asta sau să mă încurajeze pe mine sau pe alți copii la fel ca mine. Cu excepția profesoarei de sport de pe clasa a cincea, îmi era teamă de ceilalți profesori pe care i-am avut în școala generală – lipsiți de răbdare și de… spirit pedagogic să-i zic.

Profesorul de pe clasa a opta a fost cel mai rău, nu doar că se încadra în același tipar, dar îi cam plăcea și alcoolul (colegii îl pescuiau adesea de la o cârciumă din apropierea școlii). Odată m-a jignit de față cu toți colegii de clasă pentru că nu am reușit să sar peste o bancă în zig-zag. Sincer, indiferent de vârstă, niciun copil sau adolescent nu trebuie să treacă prin asta! Din păcate, nu cred că sunt un caz singular.

Pentru copii mai mici, cred că cea mai bună variantă ar fi ca sportul să se facă mai mult prin joc – căci sunt atâtea variante de jocuri antrenante. Apoi, pe măsură ce cresc, ora de sport ar trebui să-i încurajeze pe elevi să facă mișcare – nu să se ducă temători acolo. Până la urmă, nu realizarea unui barem contează, ci faptul că faci sport, nu? Ah… poate la liceu ar fi interesante și câteva elemente cultură sportivă – personalități ale sportului, istoria marilor evenimente sportive, etc.

Sigur, pentru ce vreau eu, ar trebui și altfel de profesori!

Voi ce spuneți?

22 de gânduri despre “Ora de sport

  1. Exista discutii zilele acestea pe acest subiect? Nu stiam. Ce e drept, am avut o relatie love-hate cu orele de sport, erau probe care imi placeau si probe la care eram pe dinafara total. In cele din urma, am dat si BAC-ul la sport, printre altele. Nu am inteles cu niciun chip de ce noi, fetele, nu puteam sa jucam fotbal ca baietii, nu inteleg de ce si acum persista aceasta atitudine, cand in multe tari civilizate fotbalul feminin este foarte bine reprezentat. Am avut si eu profesori foarte obtuzi cu intreg arsenalul de glume proaste, probe sportive total aiurea. Ar trebui sa fie o disciplina la care toti sa mearga cu placere si chef, din pacate de multe ori nu e asa.

    1. Da, au tot fost discuții legate de schimbare modului în care se ține ora de educație fizică la clasele mici. Și pe bună dreptate, sportul ar trebui să fie ora la care elevii se duc cu drag, nu să le fie lehamite sau frică. P.S. Eu am evitat să dau bacul la sport, am ales geografia în schimb 🙂

  2. Iosif

    Educatia fizica, a fost materia la care am excelat în toate perioadele vietii, nu doar în scoala, copilarie si adolescenta, ci si azi la maturitate a ramas si continua sa fie o necesitate, ba chiar un hobby. 🙂
    Totusi, aceasta educatie fizica, fara o educatie sufleteasca si/sau spirituala, va forma doar un trup aparent bine sculptat si frumos proportionat, asemeni unei statui din piatra, lemn, bronz sau metale pretioase, prelucrate si modelate pentru a fi admirate de privitori, lipsite de caldura valorilor autentice, interioare, tainice, profunde, nevazute, ascunse de privirile indiscrete, „omul ascuns al inimii”, al trairilor sentimentale si emotiilor interioare, al flacarilor mistuitoare înaltatoare ale iubirii si/sau al focului mocnit al suferintelor amare, ce mistuie fiinta zi de zi pe interior, consumând-o precum flacara care topeste o lumânare, iar aceastea, într-o tacere si liniste absoluta, auzita doar de Dumnezeu spre viata si fericire eterna, si/sau spre neantizarea fiintei rational-sentimentala numit om.
    Un Weekend sublim, de pace si iubire plin, draga Diana !

  3. Eu spun că îţi dau dreptate în totalitate. Pentru mine, în 5-8, capra aia din lemn a fost tortură. Am avut însă un profesor mai blând, nu ţipa şi nu jignea deşi când ştiam că avem probe pentru note, simţeam că mă sufoc: săritura în lungime, rezistenţă, handbal etc. Efectiv erau groaznice orele alea. În liceu era mai lejer, ne arunca o minge şi ne lăsa-n pace până la ora când trebuia să primim note. Şi iar era corvoadă.
    Deci da, subscriu!

  4. Poate că eu am fost norocos. Am avut același profesor pentru orele de educație fizică atât în 5-8 cât și în liceu. Era un om iubitor de copii, care stia și cum anume trebuie abordați aceștia pentru a realiza ceva ce azi numim educație. Iar în liceu, și ceilalți doi profesori, soț și soție, erau de aceeași factură.
    Nu am excelat la sport, dar am fost îndrumat să aflu ce anume îmi place, așa că am ajuns să fiu chiar arbitru la competițiile școlare de volei, căci acesta îmi plăcea cel mai mult. Ar mai fi un aspect interesant. În liceul meu eram mai mulți navetiști care seara așteptam cam două ore până sosea trenul nostru. Acest timp îl puteam petrece jucând baschet sau volei, după bunul nostru plac, pentru că profesorul nostru ne lăsa la dispoziție mingile respective. Dorința noastră susținută și poate chiar generată din timpul orelor de educație fizică, unde normele erau mai mult orientative, cel mai mult contând dorința elevului de a face mișcare, de a face sport.

    Nu știu cum ar trebui, dar stiu că, dacă profesorul are dragoste pentru copii, lucrurile se vor desfășura așa cum trebuie, iar elevul va învăța exact asta, să iubească mișcarea și sportul.

  5. In generală sportul era fain. Aveam un prof tinerel (eram prea mici ca să conteze, totuși 😀 ) dar mi.a plăcut mult cum se desfășurau orele. La liceu aveam un pervers de ne apuca groaza când intram in sală. Se uita cu niște mutre la noi…
    Iar in facultate descoperisem un secret: profu facea prezența la inceput, apoi ne omora cu turele de teren, care era in spatele căminelor. Era undeva, după ce deja ieșea limba de.un cot, o gaură in gard. Până acolo alergam, apoi o zbugheam la cămin. Echipamentul mi.l recupera o colega :))

      1. Da. După ce ți-am scris aseară, mi-am adus aminte de profu libidinos din liceu care ne tortura cu capra. Niciodată nu am putut să o sar, efectiv uram ora de sport din cauza asta. Nu puteam și gata. Nu a vrut să înțeleagă, așa că nu mi-a încheiat situația până când o colegă, în aceeași situație cu mine a venit cu maică-sa la școală să se înțeleagă de la adult la adult. Nu s-au înțeles așa că am apelat la director care a înțeles că pur și simplu nu se poate să sărim lemnul ăla oribil și i-a sugerat să ne pună să dăm ture, să facem alte chestii.
        Dacă voiam așa tare să sar capra și eram bună la asta probabil mă duceam să fac gimnastică, dar asta nu înțeleg mulți profesori. Ar trebui să facă fiecare după posibilități. La fel cum și cei care sunt suferinzi de diverse și au scutire medicală, stau pe bancă toată ora. Cel puțin așa era. Însă unii dintre ei puteau face chestii ușoare, nu trebuia să înțepenească o oră pe bancă. Însă nu-i băga nimeni în seamă …

  6. Îți dau dreptate. În generală am avut o „scorpie” la sport. Ne umilea cu orice ocazie. Și nu doar pe mine sau pe cei ca mine, mai „limitați” și pe cei buni și cu potențial și pasiune.
    În clasele mici (1-4) făceam mișcare cu d-na învățătoare. Era distractiv și un joc.
    Din fericire, în liceu am dat peste un profesor și un atlet înnăscut. Ne evalua după capacități. Normele și notele le dădea personalizat. Adică ne cerea să ne antrenăm pentru a ne autodepăși, dar în funcție de constituție, plăcere etc. De exemplu să sar peste capra de lemn sau să fac sfoara nu am putut niciodată. Dar făceam abdomene la scara fixă sau tracțiuni foarte ușor și mai bine decât unii. Așadar, asta îmi era mie notat. La fel și ceilalți. Îndemnați sa facă cu plăcere ce voiau și unde le era mai la îndemână.
    Ca la toate materiile , există pedagogi și oameni sau nu.
    Dar, da! Este un subiect care merită dezbătut. Obiectiv și fără exagerări.

    1. Ah, ce prof super! La cel din liceu mă refer 🙂 eu în liceu aveam alt truc, proful trecea mereu doar nota, nu și proba, într-o agendă, așa că de fiecare dată mă întreba ce probă aveam de dat și eu mereu alegeam abdomenele 😂

  7. Oana - Crâmpeie de suflet

    După mine, ar trebui schimbat un cumul de factori în școlile românești, începând cu profesorii de sport în vârstă, ieșiți la pensie, sau cei cu burtă, care doar stau în interiorul cabinei lor imediat ce au trasat sarcinile de lucru, până la sălile de sport mult prea puțin echipate corespunzător. La noi, cred că e o cultură anti-sport oricum.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.