Ramona 8

Ramona e concentrată la drum. Am vrut să fentăm autostrada care sigur era plină de provinciali în drum spre locurile lor de baștină, dar am nimerit într-o aglomerație și mai mare și pe un drum de două ori mai prost… Mai bine pentru mine: o pot admira în voie. S-a bronzat puțin. Ochii ei căprui emit raze calde. Părul îi cade lejer, părând astfel mai deschis decât e în realitate. Priveliștea e cumva completată de mirosul robust al cafelei ce se răspândește în mașină – muza mea căpătând astfel un iz de fee a cafelei. Și nu exagerez când spun asta: chiar are puteri magice asupra mea, altfel de unde-aș fi debitat eu asemenea sensibilități? Din Irina Binder – așa ar fi zis Carmina, pe un ton sarcastic desigur. Coloana de mașini se oprește.

-Mai bine o luam pe autostradă, nu? spune ea după ce soarbe o gură de cafea din paharul de carton maro imprimat cu Alegria.

-Sigur era la fel de aglomerat…

-Da… măcar pe-aici mai vezi lucruri interesante. Uite căruța din față!

Nu observasem că înaintea Loganului din fața noastră era o căruță. Pe-o banchetă acoperită c-o cuvertură cu Răpirea din Serai (cred), căruțașul și partenera sa butonau nepăsători două telefoane. Numai în România ai putea vedea așa ceva, jur! Traficul se reia. Căruțașul lasă telefonul deoparte şi strigă un „diiii” puternic de răsună până în capătul celălalt al coloanei. Femeia de lângă el trage repede un selfie. Eu și Ramona pufnim în râs.

După aproape trei ore ajungem în Ștefănești. Localitatea ce adăpostește curtea Goleștilor și conacul Brătienilor se vrea a fi un oraș. Însă e un soi de hibrid, nu-i sat, dar sigur mai sunt lucruri de făcut pentru a părea un oraș pe de-a-ntrengul. Totuși e tare frumos: dealurile scăldate în soarele de iunie par dintr-un alt film decât din cel cu căruța de mai devreme. Casele noi și cochete întregesc acest aspect. După un drum ușor șerpuit ajungem și la casa Ramonei. Înconjurată de case noi și de mult verde, construcția se află deja într-o fază avansată.

Ramona îmi face turul șantierului cu zâmbetul pe buze. Chiar pare încântată de acest loc. Se oprește în mijlocul viitoarei curți din spate.

-Iar aici va fi foișorul. Îți place?

-E perfect! Ce priveliște!

-Da. Uite cum se văd viile, parcă-am fi în Bordeaux. Iar acolo, se rotește spre vest, începe o pădurice. Vezi cărarea aceea?

-Da.

-Pe-acolo am învățat să merg pe bicicletă… bine după ce mi-am umflat de câteva ori genunchii.

Râde prin toți porii ei. E atât de îmbietoare. Parcă ai fi un melc – vorbele Carminei de mai devreme îmi revin ca un ecou. Are dreptate, e acum ori niciodată. Mă apropii de ea, o cuprind și-i plantez un sărut pe buze.