Azi gândul mi-e plin de Nichita. Bine, eu mereu mă gândesc la el de parcă-ar fi zeul scrisului meu, dar azi mai mult ca oricând.
„Ne opream în fața fiecărei luciri,
atingându-ne tâmplele.
Și cum te țineam cu brațul, lângă inimă,
coama ta inelată-mi îmbrăca umărul
cu o mantie foșnitoare.
Ne priveam unul pe celălalt, deodată,
ca pe o hartă a lumii.
Râdeam de înfățișarea noastră, de faptul
că am două mâini.
Le-ntindeam în aer, și tu
credeai că sunt două spițe de roată,
în timp ce gândurile ni se fugăreau
pe o aeriană câmpie.
Se chemau, se sărutau
pe o aeriană câmpie.
Uite, strigai, pe-aceste frunți omenești
se sprijină lumea ideilor,
așa cum odinioară pământul se sprijinea
pe spinările elefanților indici!”
Nichita Stănescu – Geneza
Superb Nichita…
❤
Eternul Nichita!
Daaa ❤️
Pingback: Dragă Em (despre fluturii și frunzele tale) – Illusion's Street
Pingback: Diana îmi scrie cu fluturi, eu îi răspund cu frunze | Sweet & Salty