Nu știu de ce…

Fotografie de Pixabay pe Pexels.com

Nu știu de ce momentul acesta a rămas cu mine. De fapt, nici nu mai știu dacă e o amintire sau un vis avut cândva. Tot ce știu e că îmi revine mereu. Ca un leitmotiv enervant de abstract.

Eram copil și era iarnă. Și, când spun asta, mă refer la acea iarnă adevărată cu obraji roșii, fes purtat până la colțul blocului și apoi dat jos din cap, bulgări aruncați din stânga și din dreapta, săniuș, ger și lunecuș. Mamele extra-grijulii ale vremurilor noastre sigur ar considera acest tablou drept unul apocaliptic, uitând că acela era raiul nostru invernal, momentul pe care-l așteptam de când ploile toamnei ne consemnau la domiciliu.

Iarna, cu gerul și ororile ei, era momentul nostru de libertate. Și ce amintiri faine avem cu toții! Trenul făcut din sănii. Pârtia din fața blocului. Căzături fără număr. Bulgări încasați. Dar, eu mai am și chestia asta despre care v-am spus.

Eram cu sora mea și cu o prietenă. Ne dădeam pe gheață la colțul unui bloc. Eu, mai sperioasă și dezechilibrată cum încă sunt, eram mai pe margine. Ele, mai curajoase se aventuraseră spre jumătatea ghețușului care era unul destul de mare. Și cum ne vedeam noi de „patinajul artistic”, am auzit o crăpătură. Atunci am realizat că sub noi era o apă, una destul de adâncă. Exact ca-ntr-un documentar despre piguini de pe Animal Planet, așa devenise lunecușul nostru.

Fiind aproape de mal, eu am reușit să ajung în siguranță dintr-o săritură. Dar fetele? Ele pluteau. Erau speriate. Ce puteam face eu? Nu mai era nimeni afară, toți plecaseră la un derdeluș ce era destul de departe. Părinții erau la muncă. Am privit în jurul bălții și am observat un loc unde gheața nu era crăpată, aproape de zona unde ele pluteau. Mi-am luat inima în dinți și am început să pășesc pe gheață cu mare grijă ca nu cumva să alunec sau să o sparg. Aia îmi mai lipsea, vă dați seama! Mi-a fost frică? Da. Tremuram toată. Dar, dincolo de teamă, trebuia să le salvez. Ce era să le spun mamelor noastre când se întorceau? Eu eram cea mai mare, eu trebuia să am grijă de ele! În cele din urmă am reușit să le întind mâna și să le ajut să sară pe zona sigură – evident, una câte una.

Și, da, iată că povestea are un happy end. Dar, am atâtea neclarități. De ce gheața nu crăpase în acea zonă? Și, mai ales, de unde și până unde acea baltă? Sigur, a fost una în copilăria mea datorită unei țevi sparte, dar aceea era în altă zonă și fusese acoperită până la venirea iernii.

Să fi fost doar un vis? Și atunci de ce îmi tot vine în minte? Exact la fel. Exact în același loc. La fel de viu. Ce vrea să îmi spună?


Acesta a fost rezolvarea primului exercițiu al capitolului What Is This Thing Called Creative Writing? din cartea The Making of A Story de Alice La Plante. Cerința: să scriem un paragraf despre un eveniment din viața noastră evitându-le pe cele extrem de sentimentaliste și comune: morți, nunți, nașteri etc.

Vor mai urma și alte exerciții.


5 gânduri despre “Nu știu de ce…

    1. Înseamnă că mi-am făcut tema bine 😆 dar, sincer, chiar nu știu dacă e o amintire sau un vis. Soră-mea era mai mică și nu ține minte, nici prietena mea. Dar, eu îmi amintesc de parcă ar fi fost real…

  1. Pingback: Geneza unei povești. Ep. 1: Ce înseamnă „scriere creativă”? - De-ale Dianei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.