George 2

Fotografie de Rene Asmussen pe Pexels.com

Ușa grea, metalică se deschise ușor, dar cu scârțâit. Imediat intră pe ușă o rază palidă de lumină de neon, iar apoi figura rotundă și acră a unei paznice. Era nouă, sau cel puțin George nu reușea s-o identifice prin păienjenișul ce-i acoperea ochii tumefiați, nici după acel chip plin și ridat, nici după silueta rubensiană.

-Anghel, gata, ai stat destul aici! E timpul să te întorci printre celelalte.

Cumva, ea ar mai fi stat. Ce rost avea să se întoarcă acolo sus? Fără Marcela ei.

-Hai odată! Ai și vizită! A venit domnișoara psiholog! Nu știu ce i-ai zis data trecută, dar e tare insistentă. A tot venit să întrebe de tine și cât ai fost la infirmerie, și cât ai stat la carceră.

George nu spuse nimic. Se ridică greoi de pe patul și o urmă pe paznica cea nouă pe coridoarele strâmte și umede până la ușa scorojită a sălii de vizite. Îi deschise larg ușa, dar femeia stărui să intre. Ceva o ținea.

-Hai, Anghel! Ce vrei, covor roșu? O întrebă amenințător paznica, ridicând bastonul în aer.

George făcu un pas, apo încă unul… Șovăia. Știa că domnișoara psiholog avea să-i deșire amintirile așa cum făcea ea în copilărie cu șosetele de lână de bunică-sa. Știa că mai devreme sau mai târziu va trebui să îi spună tot despre viteza cu care Marius își năpustise mâinile asupra ei, despre încrengătura în care se prinseseră în timp ce ea încerca să-l lovească cum putea mai bine, despre chipul nenorocitului acoperit de sânge. Dar, cumva, asta era cea mai mică problemă. Cumva, era împăcată. Ce nu ar fi vrut cu adevărat să o întrebe era cum de devenise din Georgiana, George. Nu voia să vorbească despre acea primă seară Marina, stând cu picioarele goale larg desfăcute, o pusese să îngenuncheze și cum fix în clipa în care credea că nu mai avea scăpare, iar mirosul rânced al Marinei era tot mai pregnant, Marcela a venit, a tras-o tare de codă până când a ridicat-o dreaptă în picioare și i-a spus Marinei să-și ia gândul. Nu voia să-și amintească cum Marcela a ținut-o în brațe toată noaptea, încercând să-i astâmpere plânsul.

Ar fi vrut să arunce, de fapt, toate amintirile cu Marcela și apoi să dea foc tomberonului. Dar, nu se putea.

Se așeză pe scaun, de data aceasta reuși să îl tragă fără a mai produce vreun zgomot. Privi pentru o clipă fața netedă a domnișoarei psiholog. Avea un ten alb ca laptele care îi punea în evidență ochii albaștrii și buzele pline, roșii. Își purta părul negru prins într-un coc rotund. Era o apariție, într-adevăr.

– Ce vă uitați așa la mine? Nu ați mai văzut om bătut?

-Ești bine, Geo… George?

-Da, sunt. Să zicem că sunt.

-Ce s-a întâmplat, te-am tot căutat?

-Bătăi… așa e în închisoare sau nu știați, domnișoară… am uitat cum vă cheamă…

-Alice Iordache.

-Ah, ce nume frumos. Până și numele e dă fițoasă, cum să știi ‘mneata ce e aia o bătaie?

-Ai dreptate, poate nu știu. Dar, vreau să aflu. Spune-mi, de ce te-ai bătut și cu cine?

-Marina… nenorocita dă Marina.

Va urma

8 răspunsuri la „George 2”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.