Guest post: Fedra

sursa foto: Pinterest

Era dimineață când am deschis ochii și lumina din încăpere îmi spunea că, de data asta, după multe nopți pierdute și multe nopți de insomnie, chiar dormisem bine și dormisem destul. Era  ciudat. Am rămas așa cu ochii deschiși încercând să îmi dau seama cum mă simt, așa cum mă învățase psihoterapeuta mea să fac imediat după trezire. Surprinzător, chiar mă simțeam bine.

Însă nu recunoșteam camera. Nu recunoșteam patul mare și comod cu tăblie grea, cearcefurile albe și aspre și frumos mirositoare, copacul și colțul de cer care se vedeau prin fereastra mare. Nici lumina zilei aproape că n-o recunoșteam, căci nu-mi mai aminteam să o mai fi observat atât de atent și să o mai fi admirat în ultima perioadă.

Dar ceva chiar era diferit. Pentru prima oară în multe zile, nu îmi venea să plâng. Și chiar simțeam că m-aș fi putut ridica din pat, că aveam suficientă energie pentru asta azi, așa mi se părea. Faptul că nu recunoșteam camera în care mă aflam, nu mi se mai părea, deodată, așa de grav. Nu părea nimic periculos, în ciuda faptului că eram dezbrăcată iar hainele mele se ițeau rușinate ici și colo pe podeaua de lemn masiv.

Totuși, nu eram singură, iar situația începea să devină complicată. Cineva respira cu greu lângă mine.  Ușor, i-am luat brațul care îmi apăsa talia. Un braț greu, păros, de bărbat în toată firea. M-am întors și i-am văzut chipul, recunoscându-l. Ochelarii lui dormeau cuminți și ei pe noptieră.

Încet încet, pe măsură ce uimirea mea se risipea, noaptea trecută începea să se reconstituie, bucată cu bucată, ca un puzzle migălos cu 1000 de piese.

sursa foto: pinterest

*

– Dar este adevărat că odată ce apare copilul, într-un cuplu, relația se deteriorează? am auzit o voce cam pițigăiată debitând în spatele meu. M-am întors la ea și am măsurat-o într-o secundă, recunoscând-o, dar fără prea mare încântare. Din respect pentru toată lumea din jur, m-am abținut să nu-mi dau ochii peste cap.

Era încă tânără, asta mi-o spunea chipul ei puțin cam prea machiat și prea plin de sclipici, doar un pic mai tânără decât mine, vopsită prost și roz și blond, destul de slabă, oarecum atrăgătoare. Oarecum.

-Pentru că foarte mulți bărbați mi-au spus că…

Am privit-o rece și i-am susținut privirea impertinentă și lipsită de orice grație sau frumusețe.

-Draga mea, am spus apăsat și cât am putut de diplomată în timp ce mâna mi se strângea tot mai tare pe paharul de vin. Draga mea, am repetat, scrutând-o cu privirea și temându-mă că paharul mi se va sparge în mână – ține minte asta: bărbații ar spune orice.

Apoi am dat peste cap încă un pahar de vin roșu și am plecat legănându-mi fundul intenționat, în rochia mea scurtă, neagră și mulată, lăsând-o pe blonda spălăcită cu gura căscată și, evident, fără să știu încotro merg. Puțin îmi păsa mie că mă va crede nebună, asta chiar n-ar fi fost nicio noutate.

Știam de ce simțea nevoia să se prefacă prietenoasă și să pună așa de multe întrebări care mă plicitiseau. Era și ea singură, deh, actriță aspirantă, și avea amanți, mulți amanți, care i-ar fi spus orice ca să obțină ce-și doreau – nu era nicio îndoială în privința asta. Mai rău era că unul dintre ei, fusese și amantul meu, o vreme – iar ea știa asta. Diferența între noi două era că mie nu trebuia să-mi spună nimic. Fără minciuni, fără justificări, fără promisiuni inutile. Eu nu-i ceream nimic.

Petrecerea fusese chiar ok până la un punct dar acum se cam fâsâise. Sau poate doar băusem eu prea mult, treaba era că mi se cam termina răbdarea. Mi se termina răbdarea să tot zâmbesc frumos, să mă prefac politicoasă, să mă prefac interesată de copiii altora și de poze cu ei plini de mâncare sau fecale, să tot răspund zâmbind și dând din cap: da, desigur, poate, așa cred, și tu?…Nu, eu nu sunt măritată. Nu, eu nu am copii. Nu încă. Nu, nici până la vârsta asta. Ha-ha-ha. Și nu te temi că o să rămâi singură?! m-au întrebat plini de bunăvoință. De fapt, nu cred că asta este cel mai rău lucru care mi se poate întâmpla. Ha-ha-ha.

Iar apoi să mă prefac că nu observ privirile, unele compătimitoare, altele disprețuitoare, altele de-a dreptul încântate. Oh da, privirile acelea de: ce tare te credeai și uită-te la tine. Și totul devenea și mai interesant dacă le spuneam că de fapt sunt divorțată. Toate acele reacții mai mult sau mai puțin nedisimulate de oh, nu! vai!…dar cum…tocmai tu, mă  făceau să mă simt de parcă aș fi avut o boală foarte contagioasă.

Nici nu mai știam în clipa aceea cine naiba avusese ideea cu reuniunea de 15 ani de la terminarea liceului, ca să îmi amintesc iarăși că sunt o ratată de aproape 35 de ani care n-a făcut prea multe cu viața ei și, mai ales, nu îmi mai aminteam de ce naiba alesesem să vin și de ce condusesem 80 de kilomteri plicticoși pe șosele anoste de câmpie și, pe alocuri, prin hârtoape și drumuri desfundate, ca să particip la așa ceva. De bunăvoie. Cred că fusese efectul calmantelor sau ceva. Sau efectul terapiei. La naiba, făceam multe lucruri ciudate de când intrasem în terapie. Doar că nu fusese. Nu era nici vina pastilelor și nici a psihoterapeutei. Nu de data asta.

Știam asta chiar și prin ceața alcoolului, în timp ce mă îndreptam încet spre terasă, în rochia mea neagră și simplă, în timp ce lăsam aerul nopții să-mi intre tare în plămâni și să-m întărească sfârcurile. M-am așezat pe un scaun de lemn, cu ochii la stele și cu mâinile în geanta-plic, cotrobăind după țigări.

sursa foto: pinterest

Știam de ce venise și cine mă convinsese. Am aprins o țigară și am lăsat fumul să-mi irite ochii și nicotina să-mi ardă interiorul gâtului. Aveam mare nevoie de asta. Am tras un fum care m-a ars. 

Octav.

Octav mă convinsese. Cu firea lui prietenoasă, mereu jovial, mereu deschis, cu talentul lui organizatoric. Din cauza lui sosisem și condusesem atât și nu plecasem chiar din primele minute ale întâlnirii, atunci când coșmarul începuse în sala de clasă, când s-a deschis catalogul și primele întrebări pe care le-am auzit au fost:
– Și, ești măritată, ai copii?

Octav organizase totul fără cusur. Fusese o seară frumoasă, pentru unii, care se continua într-o noapte frumoasă, pentru alții, în timp ce unii dansau, alții discutau veseli, alții fumau, care pe unde, prin localul ocupat doar de noi.

-Ești ok?

M-am întors tresărind, să văd cine mă întrerupe din visare.

-Da…totul bine, am mințit în timp ce am strivit țigara în scrumieră, deși nu o terminasem, dintr-un instinct care încă nu murise.

Așa făceam și cu atât de mulți ani în urmă, când mă prindeam fumând. Știam că avea să mă certe dar nu mă puteam lăsa. Voiam mereu să mă ascund dar mă  prindea întotdeauna. Și acum la fel. 15 ani mai târziu, atât de puține lucruri schimbate cu adevărat.

-Îmi dai și mie una?

-Ce să-ți dau? am spus neînțelegând.

-Țigară, doar nu una după ceafă și a râs lăsând capul pe spate într-un gest puțin cam exagerat.

Am zâmbit.

-Nu te prosti, tu nu fumezi.

-Ba da, uneori.

-I-am dat o țigară și a rămas în liniște lângă mine. Nu-mi venea să cred. Octav să fumeze! Era clar, îl stricasem și pe ăsta!

Apoi, cu ochii la stele, a început să-mi povestească ceva despre constelații dar eu nu reușeam deloc să fiu atentă. Uitasem că acum era și el profesor, de geografie, rămas să predea mai departe în micul orășel la același liceu la care învățasem împreună, cu atât de mult timp în urmă. Într-o cu totul altă viață chiar.

Nu mă puteam gândi decât că oare ce a fost în mintea mea de l-am părăsit pe tipul ăsta. Adică nu i-am dat nicio șansă de fapt. Erau un tip ok și mă iubea iar acum era un bărbat realizat și atunci de ce i-am dat eu papucii? Era, fără îndoială, unul dintre cei mai de Doamne-ajută bărbați cu care am fost în toată viața. Doar că atunci aveam 16 ani și eram rebelă și ușor depresivă și eram foarte îndrăgostită. De altcineva, desigur. Care nici nu știa că eu exist, desigur.

Dar el, el era îndrăgostit de mine, în felul ăla în care vedea în mine tot ceea ce eu nu puteam vedea. Am zâmbit. Eu le-am văzut mai târziu, mult mai târziu. Atunci însă, nu-l puteam crede când îmi spunea cât de frumoasă sunt.

-Tu ce crezi?

S-a întors deodată la mine și era brunet și bărbos și foarte, foarte sexy, iar în ochelarii lui mă vedeam reflectată în rochița mea scurtă, cu părul blond, lung, ușor ciufulit și un zâmbet șters.

N-aveam idee despre ce vorbea pentru că nu-l ascultasem deloc și nici nu mă interesa ceea ce-mi spunea, așa cum eram de amețită și de supărată.

Poate că era vinul, poate că fumul sau poate că erau stelele care-și cerneau fumul deasupra noastră, dar l-am tras spre mine, tare și blând, în același timp, și l-am sărutat cum nu l-a mai sărutat nimeni – nimeni în toată viața lui.

M-am trezit a doua zi și soarele era nemilos. Șampania își pierduse efectul, aburul din creierul meu se dusese și eu îmi dădeam seama unde mă aflam. Eram în apartamentul mic de provincie al unui profesor mic de provincie. Costumul lui maro era agățat de ușa deschisă a șifonierului – ca o dovadă irefutabilă a realității.

Octav încă dormea lângă mine iar pe mine încă mă ustura pielea din jurul gurii de la barba lui. Nu-mi aminteam cât de mult sau cum ne sărutasem dar, pielea mea iritată spunea că ne sărutasem mult.

Am ieșit binișor din așternuturile albe și mari, ca de hotel, și m-am grăbit să-mi adun tot ce-mi lăsasem împrăștiat în euforia beției cu o seară înainte, prin apartamentul lui de burlac.

Tot în liniște am ieșit și pe ușă, desculță, ca să nu fac zgomot indecent cu pantofii mei cu toc pe casa scării. M-am încălțat cu ei abia jos, la ușa blocului, după ce am coborât pe scări nu știu câte etaje. M-am uitat în jur prin lumina limpede și, deși nu mă uitasem la ceas, simțeam că e deja vreo 9 poate chiar 10. Mașina mea, însă, nu se vedea. Oare unde o lăsasem? Oare rămăsese la restaurant? Nu-mi aminteam deloc cum ajunsesem de acolo, la Octav acasă.

Am dat un tur de bloc, precaută. Mașina mea era parcată sub un tei, plină toată de flori căzute și găinați de porumbei. N-am mai fost niciodată în viața mea așa de recunoascătoare. Cred că Octav o condusese până aici aseară, când eu eram prea beată și ca să îmi mai amintesc ceva. Iată încă un lucru pentru care trebuia să îi mulțumesc.

La mașină, m-am încălțat cu pantofii mei de firmă și am pornit la drum spre Capitală. Nu mă simțeam nicicum și, având în vedere starea mea în ultima perioadă  – ăsta chiar era un lucru bun. Aveam capul gol și nici nu voiam să mă mai gândesc la nimic.

Această poveste frumoasă a fost scrisă de Raluca Anghel și, sincer, nu-i știam această latură. Dar, mă bucur că am putut să o descopăr acum. Pe ea o puteți citi pe blogul ei: E un mic secret.

5 gânduri despre &8222;Guest post: Fedra&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.