Loverboy

E dimineață. Știe asta din cauza luminii palide ce intră în cameră printre storuri. În rest… nu mai știe nimic, nu mai voia să știe nimic. O durea de câteva zile golul din piept încât acum orice altceva era insignifiant. La naiba cu tot și toate! Apocalipsa putea foarte bine să vină în acel moment, pentru oricum totul era kaput!

Se ridică în capul oaselor cu greutatea unui om bătrân, apăsat de vremuri. Își apropie genunchii de piept și-i cuprinse cu brațele. Își lăsă capul pe ei și începu să plângă. Durea, durea prea rău și asta o secătuia de toate forțele. Nici lacrimile nu o alinau, dar nici nu le putea stăvili așa că le lăsa libere să sape tranșee la exteriorul ei, să ajungă toată un vid.

Auzi, printre suspine, un bătut în ușă: nici timid, nici puternic. Îl ignoră o dată. Îl ignoră de două ori, apoi auzi și vocea Angelei:

–Silvia, te rog eu, descuie ușa! Nu mai poți sta așa! Crezi că îi faci lui rău? Îți faci ție.

Nu răspunse. Ce era să spună: era perfect conștientă că își face rău însă nu-i păsa. Fără el nu mai conta nimic… El era… și încă e sensul existenței ei – știuse asta din prima clipă…

*

Era proaspăt venită în capitală. O simplă provincială cu un buzunar plin de vise așa cum mult prea multe cântece o spun. Umbla prin Gara de Nord târând după ea o valiză portocalie un pic cam pătată de cafea și ceva mai mult roasă de vremuri la un colț. Nu prea se uita pe unde pășea, era mai mult cu ochii în telefon: un Allview negru cu ecran spart, dar funcțional primit de la vară-sa, Angela care în acel moment nu era de găsit deși îi promisese că o va aștept la peron.

Îi scria disperată și, totodată, enervată pe WhatsApp când, deodată, a simțit că a lovit ceva ce părea uman:

– Hei, în loc să-i scrii iubitului nu mai bine te-ai uita pe unde mergi?

Atunci și-a ridicat privirea și l-a văzut pentru prima dată: ochi negri așa cum nu mai văzuse niciodată, buze prea perfecte pentru a fi de bărbat… cel puțin nu genul de bărbat pe care îl știa ea. Înalt, bine-făcut, bine îmbrăcat cu o cămașă albă cu dungi albăstrii și pantaloni albi, pielea ușor caramelizată. Aducea cu un actor de telenovele, dar nu mai știa care: nu prea îi știa căci la ea în sat, cablul de-abia ajunsese de câțiva ani și ai ei încă nu-i vedeau necesitatea – posturile naționale erau de ajuns. Dar ea avea noroc: mai prindea uneori câte o repriză când își vizita vreo prietenă sau, și mai bine, pe Angela.

– Îmi cer scuze doar că… m-am rătăcit și încercam să dau de vară-mea.

O examină atent: era frumoasă, cu ochii ei verzi, părul cârlionțat, gura ca o cireașă… Însă ar fi arătat mult mai bine dacă ar fi purtat altceva și nu rochița aia înflorată și spălăcită care-i trăda de la o poștă statutul de țărăncuță naivă. Și valiza aia… sigur avea și bunică-sa una prin pod sau… nu?

– Ah, nu ești de aici! Păi, dacă vrei pot să te ajut eu, ai adresa unde trebuie să ajungi?

Silvia nu apucă să-i răspundă căci tocmai atunci ajunse Angela, iar străinul se făcu nevăzut în clipa în care aceasta o îmbrățișă.

*

Peste câteva zile, însă, s-au regăsit. Angela îi cumpărase un costum de baie roșu ca focul și-o duse la o piscină.

– E păcat de tine, zău! Așa frumoasă cum ești să stai prizonieră în satul ăla uitat de lume, zău! Nici nu încape discuție, la toamnă vii aici, la mine! N-o să te las să te irosești acolo, s-ajungi ca maică-ta. Și ea era la fel de frumoasă ca tine la 17 ani. Aranjez eu să te muți de la Liceul din Domenști la un liceu ca lumea aici și ai tăi o să accepte că doar îți vor binele! Dar, până atunci, la piscină cu tine!

Și, Doamne, ce-i plăcu la piscină! Nu mai fusese niciodată. Ai ei o țineau cam din scurt, abia îngăduiseră să o lase câteva săptămâni vara asta la București pentru că încheiase clasa a X-a cu media 10.

Toată acea experiență de la piscină i se părea diferită, eliberatoare: îi plăcea să înoate, o făcea să uite de jegul din care venea, iar Angela o convinsese să încerce pentru prima dată în viața ei un cocktail, un Hugo – lucru ce i s-a părut WOW. Dar, cel mai mult realiză că îi plăcea să fie privită, admirată. Pentru prima dată era conștientă de senzualitatea ce o emana corpul ei ce se unduia fix în locurile în care trebuia. Toți erau cu ochii pe ea, parcă era o zeiță, iar ea era extrem de încântată… simțea cum privirile erau toate asupra ei: bărbații parcă o dezmierdau, iar femeile o înțepau cu săgeți otrăvite.

Se apropie de bar, voia să-și mai ceară un pahar și atunci îl văzu din nou. Pielea lui strălucea în lumina soarelui, iar râsul lui colora tot. Se întoarse spre ea cu un pahar de… ceva ce ea nu știa ce e, dar sigur era alcoolic, îi zâmbi – semn că o recunoscuse – și… asta a fost tot… pe ziua aceea. Silvia rămase anesteziată și cu gândul la acel moment ce, în mintea ei de adolescentă, fusese magie pură, un semn divin că el îi era sortit.

*

Apoi, s-au mai tot văzut. Unde era ea, apărea și el ca prin magie: de la terasa unde își făcea veacul împreună Angela și colegii ei de la master, până la magazinul din colț de unde ieșise să cumpere pâine. În cele din urmă, o și abordă într-o zi, când o prinse singură, pe drumul de la magazin spre bloc. În cei zece pași pe care i-a avut de străbătut, aflase deja cum îl chema, Sergiu, unde lucra, la o firmă de IT ca stagiar, unde studia, la Automatică și calculatoare, câți ani avea: 23. Și, știind toate astea, în consideră demn de încredere: până la urmă, un neserios nu ar fi învățat unde învăța el, nu ar fi avut un serviciu, nu ar fi avut acel ton serios pe care îl avea el în voce.

Mai stătură de vorbă pe banca albastră și scorojită din fața blocului, apoi își mutară conversația în online: toată ziua și toată noaptea.

Zilele următoare, însă, le petrecură mai mult împreună hoinărind prin Herăstrău și Centrul Vechi. Brusc, o lume nouă se deschidea în fața Silviei, o lume în care ea era în centrul atenției. Sergiu se purta cu ea mai ceva ca în filme: îi aducea mereu flori și bomboane Raffaello, îi povestea despre cum va fi viața lor peste 5, 10, 15 ani, o ducea în locuri unde nici Angela nu o dusese. Era încântată, parcă plutea perpetuu pe un norișor de vată de zahăr și, deși verișoara ei o avertizase să aibă grijă căci totul părea prea frumos, ea îi ignora sfatul și se avânta tot mai mult în relația ei cu Sergiu, sigur nu era prima, dar ce mai contau celelalte. Niște țărănuși la fel de sfioși ca ea care de-abia știau s-o pupe și, oricum, nu cu limba cum o făcea Sergiu de zici că voia s-o devoreze.

Și, până la urmă, ce știa și Angela: la cât era de ascuțită, nu era de mirare că era singură la 25 și sigur era și invidioasă. Așa își spunea pe atunci și, mai ales în sera aceea când era undeva, într-o pădure de la marginea capitalei. Stătea cu Sergiu pe bancheta din spate a mașinii lui, un Audi, mult prea alb și, în definitiv, mult prea scump pentru statutul lui, dar ea nu avea de unde ști asta.

Ea îl săruta cu nesațul acelei prime iubiri, el își plimba mâinile peste tot pe pielea ei fină. Ea respira tot mai sacadat, el insista și insista, simțind cum ceda fiecare centimetru, cum devenea tot mai maleabilă, ca o plastilină în mâna lui. Începu să își coboare și buzele pe gâtul ei, pe piept, oprindu-se din loc în loc să tragă ușor cu dinții de pielea ei. Mintea Silviei parcă se împăienjenise și tot ce mai putea spune era numele lui, dar și acela pe jumătate rostit, literele g, i și u fiind înghițite de un oftat. Cumva instinctiv, îi luă mâna de pe genunchiul stâng și vru s-o ducă între picioarele ei. Atunci el se depărtă de ea, iar mintea ei se întunecă pentru o clipă neînțelegând de ce.

– Îmi cer scuze…

– De ce? Nu mă vrei? îl întrerupse ea, tristă, nedumerită, neterminată…

– Ba da, dar, nu așa. Nu aici, nu acum. Trebuie să facem lucrurile bine. Meriți mai mult de atât, Silvia! Lasă-mi doar câteva zile și o să fie bine, o să vezi…

– Bine, spuse ea culcându-și capul pe pieptul lui, liniștindu-și neliniștile. Sergiu o iubea, o respecta, iar asta era o dovadă și pentru ea, și pentru invidioasa de Angela.

Ce nu știa ea, e că și Sergiu, dacă acela e numele lui, zâmbea. O adusese fix unde voia.

*

La vreo două zile, Sergiu o duse în garsoniera lui. Era pentru prima dată când o vizita și i se părea cam goală: o bucătărie lipsită de cuptor, doar cu o mobilă albă, o plită, o cafetieră, un frigider ce mai mult ca sigur era gol, o masă și două scaune și o sufragerie cu mobilă albă, pereți albi. Pff, o dureau ochii de atâta alb, dar cică asta era moda și, cum nu voia să-și supere iubitul, nu-i spuse nimic. El o rugă să se așeze pe canapea și să-l aștepte, cât timp venea cu o surpriză pentru ea.

Doar că Sergiu nu mai veni, apăru doar surpriza: un tip la vreo 45-50 de ani, semi-chel, semi-rotund bine îmbrăcat și care duhnea de la o poștă a whisky amestecat cu parfum și sudoare.

– Ci-cine sunteți? Întrebă ea, cu o vocea tremurândă, scăzută…

– Cum sine sunt, eu o să-ți deschid viața, fetiță!

În mintea Silviei începu să încolțească ceva, o neliniște care o gâdila peste tot încât începu să tremure ca un lăstar în vreme de furtună. Sigur era o neînțelegere, sigur încurcase ușa… Îl strigă pe Sergiu, dar nu primi niciun răspuns. Bărbatul începu să râdă și se năpusti asupra ei, trântind-o pe canapea. Cum țipa, îi astupă cu o mână gura, iar pe cealaltă începu s-o exploreze de sus, până jos, apoi drept în zona pe care Sergiu o refuzase. Lacrimile o năpădiseră pe Silvia, vru să se miște, dar bărbatul acela era prea greu.

– Am plătit bani buni pe tine așa că mai bine ai sta locului, o să fie bine, o să vezi!

Însă ea nu voia ca lucrurile să fie bine. Voia să șteargă tot din clipa aceea când a dat de Sergiu în gară. Atingerile omului se întețeau direct proporțional cu zbaterile ei. Cu cât ea se chinuia să se miște, cu atât, el insista tot mai mult, înfigându-se în carnea ei ca un cârlig. În cele din urmă, când el se ridică un pic de pe ea, trăgându-i și lenjeria, Silvia găsi puterea și avântul să-l lovească cu genunchiul fix în punctul cel mai sensibil. Omul se îndepărtă icnind și înjurând de toți morții, sfinții și răniții:

– Târâtură pleacă de aici!!! Aaaaaaaaaau!

Silvia ieși val-vârtej de acolo, cu rochia galbenă ridicată până peste coapse, dezvăluindu-i lenjeria de culoare roz. Abia în timp ce cobora cele trei etaje realiză cum răcoarea o izbește în partea de jos a corpului și-și trase rochia. Apoi, de cum ieși din scară, o luă la fugă plângând până acasă la vară-sa. Se închise în camera ei și nu mai vru să iasă. Parcă îi amputase tot sufletul, toate amintirile, lăsând vii doar atingerile acelea slinoase, doar mizeria. Fusese naivă și acum tot ce avea era un gol în suflet și-o pată ce nu avea cum să fie dusă. Și durea, oh… durea…

*

A auzit o bubuitură, iar cu ea, toate amintirile i s-au spart în cioburi. Angela intră în cameră, se așeză lângă ea pe pat și-i mângâie creștetul de parcă ar fi fost maică-sa.

– Fetiță, ce ai pățit, fetiță?

Silvia nu îi spuse nimic, doar o îmbrățișă, iar asta, cumva, o făcu să se simtă un pic mai bine, mai puțin singură…

– O să fie bine, o să vezi! Orice ți-a făcut nenorocitul ăla, o să te ajut să treci peste…

Sfârșit

10 gânduri despre “Loverboy

  1. Buna povestirea! Acesti loverboy distrug toata increderea pe care fetele ar putea sa o mai aiba in barbati, iar unul bun va avea mult de furca sa le aduca ceva fericire din cauza acestor nenorociti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.