Olga

sursa foto: pexeles.com

Nu mă mai recunoșteam. Ori de câte ori priveam în oglindă, parcă încercam să-mi recompun zâmbetul din cioburi. Dar, la interior eram și mai rău. În suflet aveam doar acreală și ceva care parcă mă apăsa cu o forță extraordinară.

Ei, ceilalți oameni, spuneau mereu că nimeni nu e în totalitate bun sau rău. Am fi, cu toții un cocktail. Atunci, eu eram un Molotov. Nu aveam cum să fiu un Long Island Ice Tea, era prea light… și ce să mai zic de ceva mai suav, gen Cosmopolitan, ar fi fost de-a dreptul ilar. Nu, doar Molotov puteam fi. În sertarul patului, sub vraful meu de cearșafuri albe, aveam, într-o pungă cu zip lock, revolverul. Periodic, adică ori de câte ori schimbam lenjeria de pat, îmi petreceam ore bune contemplându-l. De fiecare dată, fără greș, gândul îmi zbura la un singur lucru: cum fusesem înainte, cum eram în acele clipe.

Din copila inocentă cu o mie de vise colorate-n roz, devenisem, în prima fază, o interpretă renumită, calculată, profesionistă până-n vârful unghiilor pictate cu ojă nude. Dar, așa, devenind cea mai bună, le-am atras lor atenția. Curând, am schimbat legitimația de interpret, cu una pe care tronau trei litere temute în întreaga lume: S.V.R.

La început, a fost bine. Eram încă tânără și-mi plăcea să mă îmbăt cu puterea conferită și nici până în ziua de azi nu știu să existe ceva mai excitant, mai pasionant de atât. Nici nu făceam nimic rău, credeam cu tărie că, până la urmă, totul era spre binele Rodinei. Însoțeam diverse delegații în străinătate și mă asiguram că nimeni nu face ceva împotriva intereselor noastre, oricare ar fi fost acelea.

Dar, bula aceea frumoasă din săpun, s-a spart în ziua în care l-au luat pe Yury. Ar fi găsit asupra lui… documente. Însă nici eu care stăteam mai tot timpul cu el nu aș fi știut ce. Yury era cel mai patriot, cel mai înfocat susținător al sistemului, fusese felicitat de Kremlin de multe ori și chiar luase masa cu președintele nostru. Yury fusese mentorul meu: de la el învățasem tot ce trebuia să știe un ofițer S.V.R. Dar, pentru mine, era mult mai mult. Era… pasiunea mea, focul pe care nu-l puteam mistui care mă ardea până la limita nebunei. Asta deoarece eram perfect conștientă că mai mult decât sărutul acela pe care i-l furasem într-o noapte de beție în Varșovia nu putea fi mai mult. Da, Yury era un patriot, dar mai presus de Rodina, de Putin, de… tot, erau Svetlana și Irina – soția și fiica lui.

Ce a urmat pentru el a fost crunt și de neimaginat. Știam ce le fac trădătorilor: le rupeau ființa în bucățele. Nu am putut închide un ochi în acea seară. Stăteam la fereastra camerei mele de hotel din Viena și priveam cum Dunărea se mișca frenetic sub o furtună venită parcă de niciunde, parcă făceau dragoste într-un mod violent aproape de abuziv până ce un tunet a spart totul de parcă cei doi amanți ajunseseră la apogeu: climax-ul.

Apoi, la câteva secunde, am mai auzit o bubuitură. De data aceasta mai lumească, mai apropiată. M-am întors în direcția ei și l-am văzut pe Aleksandr. Avea fața mai întunecată decât de obicei, ochii mai încordați, de parcă mă strangula cu ei.

–Va trebui să vii cu mine, Olga! Vocea lui răsuna precum un fulger mai mic, îl știam de periculos, dar acum suna de-a dreptul diabolic. Tu decizi, vii cu binișorul sau… te iau eu și nu o să-ți placă.

M-am ridicat de la pervaz, mi-am așezat cămașa de noapte și m-am îndreptat spre el.

–Știam eu că ești fată cuminte, mi-a spus el schițând un zâmbet meschin în colțul gurii.

M-a cuprins de umeri și a închis ușa. Am ieșit așa, din hotel, de parcă eram un cuplu hotărât să facă o plimbare prin Viena după furtună. Dar, de cum am ieșit, aproape că m-a aruncat în mașină și a condus frenetic până la ambasadă. Apoi, m-a purtat prin zeci de coridoare până într-o cameră cu pereți înalți, vopsiți în culoarea petrolului, unde se aflau doar o masă și un scaun, iar pe masă era un reportofon. Au urmat multe întrebări, la care am răspuns cu „nu” pentru că, în fond acela era răspunsul. Dar Aleksandr nu mă credea. Vedeam asta în ochii lui cu care încerca să mă penetreze.

–Nu, nu am nicio cunoștință cu privire la activitatea comandantului Semenov. Dacă aș fi avut, aș fi raportat.

–Nu zău? Și atunci ce e poza asta? Mi-a trântit în față poza cu mine și Yury sărutându-ne.

–Acela a fost…

–Da?

–Pur și simplu un sărut la beție. Îți repet, agent Sidorov, nu cunosc nimic despre activitatea comandantului. Dacă aș fi avut chiar și cea mai mică suspiciune că ne trădează Rodina, l-aș fi denunțat.

Ei bine, nu te cred. Ai fost eleva lui, ai plecat cu el în misiuni. Și totuși…

–Un trădător e un trădător, indiferent de cine ar fi! Vrei să mă pui la încercare? Pune-mă.

–OK…

A ieșit din încăpere trântind ușa. Am rămas câteva minute singură, în liniște, încercând să rulez în minte toată informația: familia lui era de negăsit, iar el fusese văzut în timpul mai multor vizite cu un agent confirmat C.I.A. Nu credeam că Yury ar fi făcut așa ceva, nu avea de ce… Dar, până să apuc să procesez, Aleksandr, a intrat din nou în încăpere, de braț cu un Yury pe jumătate leșinat, cu fața umflată, cu ochii vineți. L-a trântit pe scaun, iar mie mi-a trântit în față un revolver. Am început să tremur. Aleksandr mi-a luat mâna dreaptă, mi-a pus-o pe pistol.

–Dacă vrei să te cred, fă-o!

L-am privit pe Yury. Niciun semn de teamă pe fața lui. Era împăcat și încrezător. Eu, în schimb, mă simțeam de parcă aș fi cărat toată greutatea lumii. Aveam în mână un pistol, iar la capătul lui se afla bărbatul pe care îl iubeam. Datoria mea de agent era una pe care sufletul meu de femeie o refuza în acea clipă. Din agenta S.V.R., redevenisem fătuca slabă, visătoare.

–Olga, fă-o! Mi-a spus el.

Așa că am închis ochii și am făcut-o, am apăsat pe trăgaci.

Nu mai știu ce s-a întâmplat apoi, m-am trezit hoinărind de nebună pe străzile Vienei, îmbrăcată în cămașă de noapte, cu revolverul în mână. Mai avea puțin și se crăpa de ziuă, așa că mi-am ascuns arma sub rochie, sprijinind-o între șoldul stâng și lenjerie și m-am îndreptat spre hotel. Din fericire, recepția era goală. Am fugit în cameră și, de cum am intrat, în fața ușii am observat un bilet care, pesemne, fusese strecurat acolo de cineva. L-am deschis…

Olga, dacă acest mesaj ajunge la tine înseamnă că s-a întâmplat ceea ce bănuiam. Aleksandr Sidorov vrea să ajungă la putere și nu îi pasă pe ce cadavre calcă. L-am văzut zilele trecute cumpărând niște dischete de la un britanic. Nu e agent dublu, l-am verificat pe nenorocit de prea multe ori…

Mesajul continua apoi cu discuții pe care Yury le auzise, discuții între Aleksandr și un colonel din care reieșea faptul că el, dar și eu și alți câțiva colegi deveniserăm incomozi. Eram pe punctul de a afla ceva, Yury nu știa ce. Însă mesajul lui se termina foarte sec: trebuia să fug și să-l găsesc pe un anume Franz Guber, el avea să mă ajute să dispar.

Am trăit doi ani fugind, privind după umăr, ascunzându-mă după nume false și purtând peruci. N-am dormit nopțile gândindu-mă la Yury și la toți oamenii pe care i-am trimis la pierzanie în timp ce eu hrăneam un sistem corupt. Rodina mea era o mare minciună. Viața mea fusese o mare minciună, apoi a devenit o cursă imposibil de dus.

Am deschis sertarul, scos toate cearșafurile, desfăcut pistolul, l-am mângâiat pentru o ultimă dată, am închis ochii și… am apăsat pe trăgaci.

Bum!


Rodina = patria mamă

8 gânduri despre “Olga

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.