Urma – Illusion's Street

„–Este limpede că tu deja ai o opinie generală, n-o să mă strofoc să ți-o modific.”

Mi-a spus aceste cuvinte, apăsat, cu pauze, în timp ce-și dădea buzele cu cel mai roșu ruj posibil așteptând verdele semaforului ce nu mai venea. De la ce oare pornise discuția? Nu mai știu. De la o vreme ne certam din te miri ce: din modul în care îmi așezam un pahar pe masă, felul în care pronunțam anumite cuvinte pe care ea le lua drept critici, pentru că nu observam că nu-și mai purta părul nu știu cum, ci… nu știu cum, pentru că uitam să-i spun când întârzi și cina se răcea. Orice, cât de mic, devenea o ceartă. Era ca un munte de TNT ce se refăcea constant.

Apoi, într-o zi, a plecat. Fără să spună nimic. Probabil obosise cel mai mult dintre noi. Sau, poate, ea a fost prima care a văzut că nu eram două piese perfecte de puzzle. Nu mai contează. A plecat și, cumva, e mai bine. Sigur, în casă încă se mai simte o urmă a parfumului ei: ușor dulce, ușor stringent și ceva mai mult greu… ca o draperie dintr-un material dens, dar invizibil, trasă peste toată suprafața casei. Mai am și o ceașcă albă de cafea pătată de rujul ei, același de la semafor. Nici nu știu de ce nu am spălat-o și, uneori, mă surprind mângâind conturul de ruj. Ce fraier, nu? Ar trebui să mă bucur, să rup cluburile din Mamaia, dar, nu…

Adevărul e că relația asta și-a lăsat urme adânci în mine. Ultimele luni, da, au fost un calvar. Însă până atunci, până să devenim dușmani, a fost altceva. Ea m-a învățat să fiu altfel: să muncesc altfel, să visez și să țintesc altfel: tot mai sus, să gândesc altfel. Pe scurt: eu sunt ALTFEL. Cu ea am descoperit lumea și lucrurile care îmi plac cu adevărat: călătoriile, scrisul, romul cubanez…

Pentru toate aceste lucruri, ea mi-a rămas în suflet și nu mi se poate șterge nici cu toate certurile. Da, nu am știut să-i mai fiu și de aceea ne-am înstrăinat. Asta o să-mi reproșez toată viața: c-am rămas doar cu urma ei și-atât.

Textul acesta este modul în care eu am rezolvat exercițiul Focus pe 17 propus de Mirela Carmen (M.C. Simon). Cartea mea a fost Pasagerii de Monica Tonea, cuvântul numărul 17 a fost „urmă”, iar prima propoziție – ați văzut! Bine, recunosc, am trișat un pic căci nu aveam 17 cărți de non-fiction așa că am luat cartea pe care o citesc acum 😉