Doar o scrisoare

sursa foto: Pinterest

Dragă Tu,

Nu ți-am mai scris de mult căci pe undeva pe drumul dintre mine și tine, mi-am pierdut cuvintele. Ce absurd, nu? Cum să-și piardă cuvintele un scriitor? Eh, uite că…

Nu știu unde s-o fi întâmplat asta. Poate la magazinul din colț când am fost să cumpăr ouă și portocale pentru a-ți pregăti micul dejun. Poate în clipa în care m-am întors în apartament și l-am găsit… gol, doar cu o dâră de miros de vanilie. Poate în clipa în care te-am văzut în piața centrală zâmbind la brațul unui alt El. Poate… adevărul e că nu știu. Au fost atâtea momente că nici nu știu de unde să încep.

Îmi trec prin filtrul minții toate întâmplările, dar mă izbesc de tine, de ochii tăi pisicoși, părul lung ce ți se odihnea pe gâtul alb, râsul, pielea… Uneori, rar, e drept, reușesc să trec de ele, dar mă împotmolesc în toate câte nu ți-am spus, câte nu mi-am permis să-ți arăt de… frică să nu zbori.

Dar, uite, ai zburat lăsând prea multe puncte de suspensie între noi.

[…]

….

Știi, de câteva zile te urmăresc de la fereastră (se pare că drumurile se încăpățânează să ni se încrucișeze). Intri în blocul de vizavi. Mereu cu un zâmbet atât de sclipitor încât îl simt de aici, de la înălțimea etajului patru. Mă arde strălucirea lui. Mă arde atât de tare încât cred că îmi va lăsa o gaură în piept – încă una.

Aseară nu puteam dormi. Așa că am ieșit pe balcon. Mi-am aprins o țigară și m-am uitat spre blocul acela, nu că aș fi avut unde. La balconul etajului trei am văzut o lumină caldă, galben-aurie și în mijlocul ei erai tu ca un soi de divinitate învăluită într-un halat maro și pufos. Nu știu dacă m-ai văzut, dar fumai și priveai la fumul care voia să danseze spre stele însă se izbea de betoane în schimb.

Apoi a apărut și El. Te-a cuprins cu ambele mâini, lipindu-se de trupul tău. Ți-a șoptit ceva sau te-a mușcat de ureche. A tras de cordonul halatului, lăsând o dâră de piele de culoarea marmurei să lumineze noaptea mai tare decât luna. Cu o mișcare te-ai întors spre el și… de atunci totul s-a făcut negru… un negru ce mi-a înfierat inima.

Când ați terminat să vă dedați luxurii, m-ați terminat și pe mine. A fost un chin pe care nu mi-l puteam curma. Parcă ceva mă ținea acolo, priponit, forțându-mă să te văd așa cum nu te-am văzut niciodată: hapsână.

Poate ar trebui să iau totul ca o lecție. Să înțeleg că s-a sfârșit. Nu pot. Nu până nu izbutesc să-ți spun că-mi pare rău. Că n-am știut ce vrei, ce meriți. Că mereu eram prins în scrisul meu, în conferințele mele, în lansări și mai puțin în tine. Tu o să vezi aceste rânduri ca o simplă scrisoare patetică de la prima literă la ultimul punct, scrisă stângaci și total neinspirat. Eu le văd ca o încercare timidă de a mă elibera din jugul ăsta…

Și totuși e greu. Chiar și acum mă uit înapoi…

Să fii bine,

J.

2 gânduri despre “Doar o scrisoare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.