Oriana

foto: Pinterest

– Da, Oriana, ai dreptate!

Anca își scoase telefonul din buzunarul exterior al rucsacului, îl deblocă, deschise aplicația de notițe și tastă „Oriana” pe lista ei cu nume. Ce frumos suna și îi era cumva cunoscut. Unde să-l fi auzit? Să fie vreo rudă îndepărtată? Intră pe WhatsApp și-i scrise mamei sale:

„Mami, știm vreo Oriana?”

„Nu… de ce?”

„Am auzit numele, îmi pare cunoscut.”

„Nu mai ții minte?”

„…”

„Era o telenovelă cu Edith Gonzales, personajul ei se numea așa.”

Maică-mea și telenovelele, Doamne… Gândul îi fu întrerupt de un scârțâit urmat de o oprire ce o aplecă în față, mai să și cadă. Vagonul se umplu de strigătele revoltate ale pasagerilor. Chiar și Anca, fire pașnică, înjură printre dinți. Prietenul Orianei se întorcea din celălalt capăt al vagonului cu o valiză mov. Altcineva își căuta telefonul. Privi pe fereastră: erau în câmp. Se uită la telefon, acesta îi semnala o locație necunoscută. Din spate auzi vocea controlorului care îi anunța că din cauza unei defecțiuni va trebui schimbată locomotiva.

Ziua nu putea merge mai prost! De dimineață, își pusese cana cu cafea mult prea aproape de marginea mesei, iar aceasta a căzut pe podea. Nu știa cum s-a întâmplat. Probabil când s-a întins să ia zahărul de pe polița de pe peretele de care era lipită masa căci apoi… zdrang! Podeaua de gresie albă a fost acoperită de cafea și cioburi roz. Chiar și tălpile îi erau înmuiate în cafea. A luat cioburile cele mari, a sărit peste balta de cafea. A fugit în baie. S-a clătit pe picioare. Apoi a curățat sumar căci era în întârziere și a zbughit-o spre gară.

Iar acum, uite, se întâmpla asta!

O parte dintre călători coborâse din tren. Era o zi frumoasă de mai cu soarele sus pe cerul limpede, niciun nor, nicio briză nu tulburau liniștea, dar încă nu se simțea acea dogoare irespirabilă a verii. Își puse rucsacul galben de la Zara pe un umăr și ieși și ea.

Afară, prietenul Orianei vorbea cu controlorul.

– Și atât de rău e? Cât credeți că vom aștepta?

– Sincer, nu știu! Vă spuneam, mai înainte a deraiat un tren și ni s-a stricat și nouă locomotiva.

– Vreți să spuneți că putem sta aici mult și bine? Dar eu trebuie să ajung în București până la două… Se băgă în seamă Anca.

– Nu avem ce face, domnișoară… sunt lucruri pe care nu le putem controla.

„Să-nceapă piesa / Să cânte prințesa!” De la câțiva metri se auzea răsunând dintr-o boxă portabilă o manea. Un grup de tineri hotărâse să facă haz de necaz și să înceapă o petrecere acolo, în câmp. Altă dată, Anca s-ar fi alăturat. Nu avea ea multă cunoaștere referitoare la acest gen muzical însă nu avea prejudecăți și nu se dădea din loc când era vorba de distracție. Dar, nu era vreme de asta! Trebuia să găsească o cale să ajungă la București la timp pentru întâlnirea cu editorul ei, Mircea. Cum? Își mai privi telefonul sperând că în mod miraculos îi va arăta o altă locație, una cunoscută. Însă Gălăteni nu îi spunea mare lucru.

Încercă să-l sune pe Mircea să-i explice că încă o dată CFR-ul a dat chix, dar semnalul nu era suficient de bun. Începu să se miște, căutând semnal și lăsând vacarmul în urmă. În zare începu să vadă, printre vegetație, conturul unei clădiri vechi din cărămidă roșie. Părea să aibă și un peron, deci cel mai probabil era o haltă… una abandonată, dar măcar era ceva… un semn că nu era departe de civilizație.

Grăbi pasul, dar, pe măsură ce înaintea, Gândul Meschin reuși din nou să-i păcălească mintea și se strecură prin efracție, printre sinapse, ca un intrus abil. Dacă totul era un semn. Dacă, într-adevăr ea nu era suficient de bună, iar Divinitatea, oricare ar fi fost ea voia să o oprească din drum? Până la urmă, ce șanse avea ea să fie luată în seamă de o editură? În afară de revistele școlare nu bifase nimic. Dacă invitația lui Mircea era doar o curtoazie? Ce avea ea de spus? Pe cine ar fi interesat romanul ei?

El, Gândul Meschin, îi venea tot mai des. Îi încurca toate ițele minții, apoi o înțepa în inimă. S-a mai luptat cu el pe vremea când romanul ei, Cioburi, era doar un prim draft fără cap și coadă. De n-ar fi fost maică-sa și încă vreo câteva prietene, probabil ar fi zăcut și acum uitat într-un Word prin cine știe ce folder din calculator. De fapt, maică-sa insistase să-i trimită manuscrisul finalizat lui Mircea un fost coleg de-al ei ajuns editor important. De atunci, a revenit gândul: negru, hain, abil… Nu era vreo Xena să lupte cu el, așa că uneori îi cădea pradă, iar el o învăluia complet.

Când Mircea a sunat-o, după vreo lună, Gândul Meschin s-a făcut plecat. Dar acum, văzând atâtea obstacole, nu putea să nu considere totul drept un semn. Dacă ceva mai presus de ea încerca să o oprească din a experimenta cel mai mare eșec al vieții ei?

Ajunse la haltă. Nu era atât de părăsită pe cât părea. Pe peron, câțiva oameni păreau vizibil deranjați de întârziere. Ocoli clădirea și, ajunsă în fața ei, ridică telefonul, căutând semnal. Apoi căută numărul lui Mircea.

– Alo, Mircea?

– Anca, ce bine că ai sunat, trenul tău e pe toate programele. Unde ești?

– Într-o haltă, am mers pe jos… Gălăteni.

– Stai acolo, vin să te iau!

OK, dar, Mircea, poți să îmi spui ceva? Ard de nerăbdare…

– Presupun că vrei să știi ce cred despre carte. Ei, nu te mai țin pe ace, mi-a plăcut și nu doar mie, ci și directorului editurii. Voiam să îți aduc și contractul…. am doar o remarcă: trebuie schimbat numele eroinei e cam… fad! Te gândești până ajung la altul?

Anca zâmbi. Nu avea la ce să se gândească, avea deja numele perfect: Oriana, iar de îndată ce-l rosti și Gândul Meschin se duse…


Poveste scrisă pentru programul S.I.M.T. lansat de Mona Șimon.

16 gânduri despre “Oriana

  1. Cred că din trenul deraiat fugise Ilona mea. Ce întâmplare! … 🙂
    Mi-a plăcut tare povestea ta și cred că e nemaipomenit ce a reușit Mona să facă, cel puțin pentru mine.
    Să-ți fie Noul An cu bucurie, inspirație și împliniri, Diana! ♥️

  2. Frumoasa povestea. Am citit la Dana despre program si deja mi-e cunoscut! 🙂
    Iar numele de Oriana imi place mult-mult!
    Felicitari pentru compozitie. Si poate o avea noroc sa o continui!
    O saptamana faina!

  3. Pingback: Cuvintele, oricât ai vrea, Diano, te ajung din urmă! – Illusion's Street

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.