Regele șoselelor

Noaptea era neagră și densă. Nicio stea nu-i perfora pânza. Camioneta neagră a lui Alvaro era aproape insesizabilă, doar luciul argintiu jantelor și mirosul pe care-l emana fumul de țigară ce evada prin geamul deschis o dădea de gol. Peste toate, liniștea apăsa cu îndârjire.

Privi la fotografia cu Jesús Malverde și mormăi ceva, un soi de rugăciune. Nu învățase niciodată să se roage cum trebuie, nu-l interesa religia, i se părea o chestie de babe, dar cu Jesús Malverde, sfântul protector al narcotraficanților, era altceva. El înțelegea.

Privi apoi spre ceas. Unde naiba era Nicandro? Ar fi trebuit să vină deja. Nenorocitul! Știa prea bine cât de importantă era punctualitatea în branșa lor, mai ales dacă voiau să realizeze ceva cel puțin pe jumătate din ce au realizat alții. Sigur, erau doar niște novici, mai aveau mult de lucru pentru a câștiga respectul celorlalți. Alvaro avea chiar un vis: așa cum Amado Carillo Fuentes*, idolul său, era cunoscut sub pseudonimul El Señor de los Cielos, el voia să fie El Rey de las Carreteras*. Însă totul se putea duce de râpă din cauza lui Nicandro. Sigur își petrecea vremea cu vreo femeie pe care abia a cunoscut-o. Alvaro schiță un zâmbet meschin în clipa în care acest gând i se formă, amintindu-și de Soledad, Sole a lui, de părul ei negru și pielea ciocolatie, de ochii verzi, de alunița aceea de pe sânul stâng pe care a sărutat-o înainte să plece…

– Scuze, güey*, spuse Nicandro urcându-se grăbit în mașină.

– La naiba, güey, pe unde ai umblat!?

– Mi jefa*, güey

Îi făcu semn să tacă. N-avea vreme de poveștile lui. Învârti cheia în contact și porni. Trecu fără nicio problemă granița dintre Ciudad Juárez și El Paso, avea o înțelegere cu vameșul. Întoarcerea a fost și ea lipsită de evenimente, plictisitoare chiar.

***

Au urmat și alte curse. La fel de ușoare, de plictisitoare. Nu a fost nevoit niciodată să apese pedale și să-și dovedească abilitățile de șofer. Cumva era bine, dar se temea că așa, fără a-și arăta talentul nu va câștiga respectul cuvenit. Ceva nu mirosea bine și nu știa ce. Într-o după-amiază, chiar l-a încolțit pe Nicandro și i-a pus pistolul la tâmplă. Însă acesta a jurat în toate modurile, pe toți sfinții, pe maică-sa, pe soră-sa… și, în cele din urmă, Alvaro l-a crezut. Până la urmă erau compadres*, trecuseră prin mult prea multe împreună. Așa enervant cum era câteodată, mereu fusese alături de el încă de pe băncile școlii.

***

Amor, nu pleca! Avem deja suficienți bani. Ce ne mai trebuie? Am putea pleca oriunde, ce zici de Argentina? Să începem o nouă viață…

Mi reina*, știi prea bine că nu pot…

– Nu, Alvaro, nu știu! Tot ce știu e că tu și Nicandro învârtiți ceva ciudat, dar chiar nu poate aștepta? Hai… îi făcu semn pătând pe pat și aruncându-i una dintre privirile acelea ale ei, pe sub gene și pline de înțeles.

O privi pe Sole, era splendidă, apetisantă, cu unduirile ei, cu vocea mieroasă. Ar fi stat o veșnicie lângă ea. I-ar fi ridicat palate și i-ar fi turnat un cârd de plozi. Dar, pentru a face toate astea, trebuia să tragă tare. Reușise în cei doi ani care trecuseră de la acea primă cursă să strângă o avere frumușică, începuse să fie apreciat de cei mari. Nu-i răspunse, doar îi zâmbi și-i făcu un semn de rămas bun, o fluturare de mână în aer.

Coborî să verifice camioneta, dar cum deschise ușa îl văzu pe Nicandro fugind spre el, urmărit de niște tipi înarmați până-n dinți. Să fi fost vreun cartel rival? Vreo facțiune care voia să pună mâna pe Juarez după moartea lui Amado? Nu. Nici gând. Alvaro desluși rapid pe vesta unuia dintre ei cele trei litere fatidice DEA. Durg Enforcement Administration*, La DEA cum îi spuneau narcotraficaținii latinoamericani, se lăuda deja cu o serie impresionantă de capturi, de la simpli locotenenți cum era Alvaro, la nume mari ce aveau să răsune peste ani: Pablo Escobar sau Miguel Ángel Félix Gallardo.

O venă începu să îi pulseze la tâmple, inima îi zvâcnea mai să-i iasă din piept. Nicandro îi făcea semne disperate pe care nu le înțelegea. Ar fi trebuit să fugă, dar stătea acolo, în tocul ușii de parcă ar fi fost plantat. Auzi un sunet, de parcă s-ar fi spart un geam. Apoi zgomotul unui pistol. Nicandro cazu lat, iar hoarda de agenți se năpustea spre el. Auzi din nou un geam spart. Atunci îl lovi gândul, Sole! Trebuia să ajungă la Sole. O luă la fugă pe scări, sărind peste câte două, se împiedică pe la jumătate lor, lovindu-se la nas. Se ridică și, cu sângele șiroindu-i pe față intră în cameră.

Acolo, Sole îl aștepta, dar nu cum credea el. Purta și ea una dintre acele veste nenorocite și era flancată de doi mascați. În mâinile ei era un pistol…

– Acum o să-mi spui tot, mi rey*!

***

30 de ani mai târziu, pe 26 mai 2028, Alvaro e eliberat. Nu și-a săvârșit sentința, dar e prea bătrân, prea bolnav pentru a mai face ceva. Ar trebui să ajungă la un azil, la rugămintea lui, unul din Mexic. Voia să moară în țara lui, să fie îngropat în pământul lui. Trecând prin Juarez totul i se pare schimbat: clădirile, oamenii. Oare câți mai știu de don Amado?

Dar, stați! Ceva nu s-a schimbat! Casa lui! Sigur, e mai șubredă acum, a trecut prin câteva cutremure și a fost abandonată din acea zi fatidică. O credea demolată de multă vreme. Roagă șoferul să oprească și, însoțit de un polițist intră. Pe scări încă mai distinge un punct roșu, sângele lui. Ușa camerei a rămas deschisă.

Își pune piciorul drept în față, apoi îl târî pe stângul după el și înaintă așa, târșâindu-și picioarele până la pat. În cameră mirosea praf și a vise moarte în fașă. Doamne, câte ar fi putut realiza! Câte ar fi putut avea! Ar fi meritat prețul?

Prin geamul spart, pătrunde un vânt domol. Se așează cu grijă pe pat, nu cumva să cadă cu tot cu acea saltea ce părea a se nărui… Privește spre pick-up și, din stânga lui vede cum iese un colț de poză, prăfuit. Întinde încet mâna, apucă colțul și trage atent de el. Da, poza e acolo, o scutură puțin de praf și o privește. Din ea, un el mult mai tânăr, cu ochii mult mai ageri îi zâmbește. În dreapta lui e ea, Soledad, Sole…

Aruncă poza pe jos, printre moloz îi era locul ei, maldita vieja*! Vru să se ridice, dar pică și el, tot printre moloz, iar polițistul care-l însoțea nu avu timp să reacționeze. Alvaro zăcea lat la picioarele lui.

Privirea îi pică pe poză și de îndată o recunoscu pe femeia din poză, era chiar mama lui, cea care îl inspirase să-și aleagă meseria. Dar cum de nu îi vorbise niciodată de faptul că ea a fost implicată în prinderea lui Alvaro Padilla?


Glosar:

  • Amado Carillo Fuentes = traficant de droguri originar din Juarez, cunoscut ca El Señor de los Cielos (Stăpânul cerurilor)
  • El Rey de las Carreteras = regele șoselelor
  • güey = apelativ folosit de mexicani, s-ar traduce prin „omule”
  • mi jefa = (aici) mama mea, „jefa” înseamnă de fapt „șefa”
  • compadres = prieteni foarte apropiați
  • mi reina = regina mea
  • DEA. Durg Enforcement Administration = agenția americană de combatere a drogurilor, cooperează cu numeroase agenții similare din alte țări
  • my rey = regele meu
  • maldita vieja = babă blestemată

Poveste scrisă pentru programul S.I.M.T. creat de Mona Șimon.

11 gânduri despre “Regele șoselelor

      1. Vai de mine Diana, sfârșitul este excelent! Complet surprinzător și foarte bine gândit! Felicitări!

        E fascinantă această lume în care ai decis să intri cu scrisul tău. E vreo pasiune mai veche? Mi se pare foarte tare! Mai vreau! ❤
        Te îmbrățișez 🤗

        1. Mulțumesc, Mona ❤ Nu e neapărat o pasiune, când am scris povestea anterioară m-am tot gândit ce ar putea Hector să facă încât să nu fie ușor de ghicit la început. Și, în timp ce scriam, fiindcă i-am dat un nume spaniol, mi-a venit ideea să-i creez o conexiune cu traficanții de droguri din America Latină. Scriind, mi-am zis ce faină ar fi o poveste cu traficanți, iar tema asta cu plot twist-ul s-a potrivit ca o mănușă. Apoi, mai toate informațiile mi-au venit în minte din serialul Narcos 🤣 care mi-a plăcut tare. Partea cu Jeus Malverde e din alt serial, Breaking Bad în care niște fraficanți practic se târau până la unul dintre altarele închinate lui, chestia asta mi s-a părut WOW și am făcut puțin research la acel moment 😀

  1. Pingback: Kintsugi – Illusion's Street

  2. Pingback: Cuvintele, oricât ai vrea, Diano, te ajung din urmă! – Illusion's Street

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.