Kintsugi

partea 1 – aici

foto: behance.net

– Cristina, ai grijă, te joci cu focul și degeaba! Misiunea ta e cu totul alta…

– Pierce, știu ce fac!

– Știi ce faci? Știi, Cristina? Fața ta îmi spune că nu! Altfel, nu aș fi primit asta…

Îi aruncă în față o mulțime de fotografii. În toate era ea și Alvaro. Pentru o clipă, a simțit cum i se taie respirația. Dacă voia, Pierce McAllen o putea scoate din taskforce, iar ea nu ar fi putut protesta.

– Nu-mi spune, te-ai și culcat cu el! Privirea lui o ardea, era tot un foc.

– Nu! I-a ăspuns scurt, răspicat, cu calmul pe care un ofițer cu pregătirea ei trebuia să-l aibă. L-a mințit, evident, dar el a văzut ceva, dincolo de autocontrol, poate sclipire, poate o fracțiune de secundă când a privit în altă parte, vreun rid de expresie…

– Minți cu nerușinare!

La naiba, cum de o fotografie îmbâcsită îi trezea atâtea amintiri? Nu, nu se putea, trebuia să-și revină. Își scutură capul și, Cristina parcă se trezi brusc din acel tăvălug de gânduri, pentru o clipă retrăise acele clipe… Își privi fiul, pe Andres. Ce întorsătură! El să-l escorteze pe Alvaro la întoarcerea în Juarez. El să fie martorul ultimelor sale clipe. Și el să dea dea de acea poză, Doamne, Dumnezeule! Ce tineri erau amândoi! Ea cu părul negru, lung, pielea netedă și un zâmbet cât toată California. Și el, Doamne, el! Părea desprins din telenovele. Înalt, ten măsliniu, părul dat pe spate, ochii atât de ageri, atât de vii încât lumina lor parcă transcendea din acea fotografie alb-negru prăfuită de ani și de moloz.

Ce legătură ai avut tu cu Alvaro Padilla?

Doamne, de când nu-l mai văzuse, de când nu-i mai auzise numele rostit de cineva cunoscut pe acel ton ascuțit ca tăișul unui cuțit. Și, uite, cum din cauza asta e azvârlită iar în mijlocul acelei amintiri.

– Pierce…

– Nu, Cristina! Trebuia pur și simplu să te infiltrezi printre ei, să fii prietenoasă și atât, nu să ajungi să împarți patul cu unul ca el!

Își știa și ea greșeala, doar că nu i-a putut rezista. Tocmai datorită misiunii pe care și-o asumase, avusese ocazia de a cunoaște un alt Alvaro – altruist, idealist, amuzant, pasionat de aceeași muzică, un bucătar extraordinar, un bun partener de conversație și de pahar… ah, cât le plăcea să bea câte un caballito* de Tequilla seara!

– În fine, știi că nu mai ai ce face, mâine intrăm peste ei și mă aștept ca totul să meargă brici, ai înțeles! Altfel, tu vei fi considerată principala vinovată și, crede-mă, nu va fi gaură de șarpe în lumea asta unde să nu te găsim!

Mamă, mamă! Mă auzi? Vocea lui Andres o trezi la realitate. Ești bine? Întrebă el, fluturând o mână în fața ochilor ei.

Da sunt, scuze! Ce mă întrebai?

Ce legătură ai avut tu cu Alvaro Padilla?

Ah, am fost implicată în prinderea lui. A fost a treia mea misiune sub acoperire, dar prima în Mexic. Doamne, ce vremuri!

Și de ce nu mi-ai povestit niciodată despre ea? Mi-ai spus despre toate misiunile tale, mai puțin despre asta.

Ce era să-i spună? Cum a ieșit ea în acea după-amiază de mai din camera lui flancată de Pierce și Jim, purtând doar o cămașă albă de-a lui Alvaro și o veste antiglonț neagră cu inscripția DEA? Cât de greu i-a fost să se stăpânească, să nu facă vreo tâmpenie? Cum a trecut granița mângâindu-și ba pântecul, ba pistolul, gândindu-se cum ar fi fost dacă i-ar fi spus mai devreme de Argentina, dacă ar fi insistat? La naiba!

Nu mi s-a părut important, a fost doar un locotenent.

Alții au fost mai puțin cunoscuții și tot mi-ai spus de ei, El Gato, Pedro Zambrano, Trevor Ross… Și, nu știu, poza asta îmi spune că a fost ceva mai mult! Și tu, și Padilla v-ați cutremurat văzând-o! Îmi ascunzi ceva!

Nu.

Nu voiam să ajung aici, dar ieri l-am căutat pe comandatul McAllen. L-am întrebat de Padilla și de tine și a ezitat.

Ai vorbit cu Pierce?

Asta e ideea, nu mi-a spus prea multe, a spus să te întreb pe tine.

Păi asta ar fi trebuit să faci, nu să-l deranjezi cu asta! Mamă, nu-s prost! Am fost la el pentru că știam că tu o să te porți așa. O să îl iei pe „nu” în brațe! Nu mai sunt un copil, mamă! Sunt un bărbat și știu tot ce ar trebui să știe un bărbat, am făcut calcule și… ai rămas însărcinată cu mine cam în aceeași perioadă în care Padilla ar fi fost filat!

Doamne, mă faci să râd. Ți-am spus de o mie de ori. Nu știu cine era tatăl tău. Eram într-un bar, am cunoscut un tip pe care-l chema Karl, ne-am îmbătat, ne-am trezit unul lângă altul și apoi nu ne-am mai văzut.

Știi, povestea asta acum îmi sună cusută cu ață albă. Stai o clipă, trebuie să răspundă.

Cristina îl privea pe fiul ei. Era supărat și furios, părea încleștat tot, din modul în care gesticula. Apoi, privirea îi deveni gravă.

Trebuie să plec, a intervenit ceva, dar asta nu va rămâne așa!

Se ridică de pe scaun, își luă jacheta de pe spătar, își puse ochelarii și mormăi un „la revedere”. Cristina rămase la masa din grădină. Simțea că nu mai avea forța să se ridice. Privea insistent acea fotografie. Era ea sau alta? Alvaro sigur era… Doamne, Alvaro! Cât îl iubise. Vrusese să renunțe la tot pentru el, chiar dacă știa că asta o va transforma într-o țintă. Iubirea ei a fost intensă, dar și tristă. El nu i-a spus niciodată pe nume. În clipele lor cele mai intime, o striga mereu cu jind Sole, dar numele ăsta era doar una dintre minciunile puse de-a curmezișul între ei. Să nu-și audă numele rostit de bărbatul iubit era ca un cuțit pe care singură și-l învârtea în inimă…

Mulți spun că iubirea e mai presus de tot. Însă în acea zi, după ce s-a furișat pentru a-i da raportul lui Pierce McAllen, a fost și la doctor. Nu se simțea bine de ceva vreme, iar verdictul doctorului a căzut greu, precum o sentință: era gravidă. În cele 20 de minute pe care le-a petrecut conducând între El Paso și Juarez, între SUA și Mexic practic, a tot pendulat între gânduri. Nu ar fi suportat să-și construiască o viață alături de Alvaro fără a-i spune tot adevărul, dar cum ar fi reacționat el? Devenise tot mai prins de lumea aceea obscură. Ar fi înțeles? Ar fi fugit undeva? I-ar fi căutat DEA, CIA și toat celelate servicii americane? Și dacă ar fi avortat? Să-i spună lui Pierce? Nu, ar fi scos-o din taskforce și ar fi aruncat-o pentru restul carierei ei în fundul unei arhive prăfuite!

Gândurile au continuat, nu i-au dat pace tot restul zilei. Alvaro era plecat prin Columbia, negocia o afacere. Așa că a adormit spre dimineață, cu perna lui în brațe. Tot nehotărâtă, dar istovită. A avut un somn profund, lipsit de vise, cum nu mai avusese de mult. Când s-a trezit, soarele deja bătea în geamul camerei, inundând totul cu lumina lui, amplificând albul mobilei, al cearceafului… Simți brusc o strângere, sări din pat, fugi în baie și vomă. Parcă își vărsa tot, chiar și sufletul. După ce termină, rămase pe podeaua rece din baie și, în sfârșit, a realizat și ea că în pântecul ei era o viață. Nu mai contau nici ea, nici Alvaro. Copilul ei era cel mai important. Nu-i putea pune viața în pericol, nu-l putea condamna la o viață de fugar. Nu putea risca să-i spună lui Alvaro adevărul, nu ar fi înțeles, nu ar fi crezut. Singura ei soluție era să-și facă datoria de ofițer. Și, asta a făcut. I s-a rupt sufletul când și-a ațintit pistolul spre Alvaro, dar știa că așa e cel mai bine, deși nu pentru ei.

Pe măsură ce a înaintat în sarcina, toată amărăciunea din suflet părerea să se fi disipat. Apoi l-a avut pe Andres și el a devenit centrul universului ei. Cu vârsta, au venit totuși și întrebările. Însă i-a spus și lui ce le-a spus părinților ei și colegilor de la sediu: avusese un one-night stand. Nu voia să pună pe umerii lui povara de a ști adevărul și nici nu putea să riște să afle de la altcineva, desigur, a existat și o persoană care nu a înghițit gogoașa asta, Pierce, dar i-a păstrat secretul, l-a respectat.

Dar, uite, destinul avea alte planuri. Ce mai avea de făcut?

Auzi clinchet-ul acela care anunța sosirea unui mesaj pe WhatsApp, Carolina, prietena ei îi trimise o poză cu o vază albastră superbă, de o nuanță atât de intensă încât părea o apă învolburată, în partea de sus, câteva bucăți din ea erau lipite cu un lac amestecat cu praf de aur. Kintsugi. Tehnica japoneză de repare a ceramicii sparte. Privi acea vază și realiză că așa era și ea: un om făcut cioburi și apoi adunat, lipit cu aurul iubirii pe care-l avea pentru copilul ei.

Se uită apoi la poza aceea veche și brusc, știu. Nu se mai putea împotrivi. Destinul și adevărul o ajunseseră din urmă. Îi va spune totul lui Andres, iar el va înțelege. Poate o va urî la început, dar, în timp va înțelege că tot ce a făcut ea a fost pentru el. Chiar și minciuna, tot pentru el a fost.


*caballito = (aici) pahar mic din care se bea tequila


Povestea face parte din programul S.I.M.T lansat de Mona Șimon.

5 gânduri despre “Kintsugi

  1. Pingback: Cuvintele, oricât ai vrea, Diano, te ajung din urmă! – Illusion's Street

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.